Trădarea care mi-a sfâșiat familia: Povestea Anei dintr-un cartier bucureștean

— Ana, trebuie să vorbim. Vocea lui Radu era rece, tăioasă, iar ochii îi fugeau pe lângă mine, ca și cum nu mai eram acolo. Stăteam în bucătăria noastră mică, cu miros de cafea rămas de dimineață, și simțeam cum aerul devine din ce în ce mai greu. Mâinile îmi tremurau pe cana de ceai, iar inima îmi bătea atât de tare încât credeam că o să-mi spargă pieptul.

— Ce s-a întâmplat? am întrebat, încercând să-mi păstrez vocea calmă, deși simțeam că mă prăbușesc pe dinăuntru.

— Nu mai pot să trăiesc așa. Nu mai pot să te mint. Am pe altcineva. De câteva luni. Nu e doar o aventură… cred că m-am îndrăgostit de ea.

Cuvintele lui au căzut peste mine ca o ploaie rece, tăioasă. Am rămas fără aer. Am vrut să țip, să arunc cu ceva, dar tot ce am putut face a fost să mă uit la el, cu lacrimile curgându-mi pe obraji fără să le pot opri.

— Cum ai putut? Radu, cum ai putut să-mi faci asta? După tot ce am trecut împreună… după ce am crescut-o pe Maria împreună… Cum?

A dat din umeri, rușinat, evitându-mi privirea. — Nu știu. S-a întâmplat. N-am vrut să te rănesc.

— Dar m-ai rănit! am izbucnit eu, vocea mea spartă de plâns. M-ai făcut să cred că suntem o familie! M-ai mințit în fiecare zi!

Maria, fetița noastră de opt ani, a apărut în ușa bucătăriei, cu ochii mari și speriați. — Mami? Tati? De ce plângi?

Am încercat să mă adun, să-i zâmbesc forțat. — Nu-i nimic, iubita mea. Doar vorbim.

Dar nimic nu mai era la fel după acea seară. Radu a plecat la câteva zile după aceea, lăsându-mă singură cu Maria și cu un gol imens în suflet. Mama mea a venit imediat ce a aflat. — Ți-am spus eu că bărbații nu sunt de încredere! Mereu ai fost prea bună cu el! Trebuia să fii mai atentă!

M-am simțit vinovată pentru ceva ce nu făcusem. Tata a tăcut mult timp, apoi mi-a spus doar atât: — Ana, trebuie să fii tare pentru Maria. Ea are nevoie de tine acum.

Zilele au trecut greu. Mergeam la serviciu la farmacie cu ochii umflați de plâns, încercând să mă prefac că totul e normal. Colega mea, Irina, m-a tras deoparte într-o zi.

— Ana, nu poți ține totul în tine. Hai la mine diseară, bem un vin și vorbim.

Am acceptat. Aveam nevoie să vorbesc cu cineva care nu mă judeca. La Irina acasă am izbucnit:

— Nu înțeleg unde am greșit! Ce i-a lipsit? De ce nu mi-a spus nimic?

Irina m-a strâns în brațe. — Oamenii fac prostii, Ana. Dar nu e vina ta. El a ales să mintă.

Noaptea aceea mi-a dat curaj să merg mai departe. Dar fiecare zi era o luptă: cu privirile vecinilor care șușoteau pe la colțuri („Ai auzit? Radu a plecat cu alta!”), cu întrebările Mariei („Mami, tati se mai întoarce?”), cu propriile mele gânduri care mă măcinau („Dacă eram mai frumoasă? Mai atentă? Mai bună?”).

Într-o duminică, la masa de prânz la părinți, fratele meu Victor a izbucnit:

— Eu nu-l iert pe Radu! Să nu-l mai aduci niciodată aici! S-a purtat ca un laș!

Mama l-a aprobat din priviri, dar tata a oftat greu:

— Oamenii greșesc… dar trebuie să ne gândim și la Maria. Ea are nevoie de ambii părinți.

Adevărul era că nu știam ce să fac. Radu voia să o vadă pe Maria, dar eu simțeam că fiecare întâlnire e ca o rană deschisă. Într-o zi, după ce a venit să o ia la film, Maria s-a întors acasă tristă.

— Mami… Tati are o prietenă nouă? Ea era acolo… Mi-a dat o ciocolată, dar nu-mi place de ea.

Am simțit cum mi se rupe sufletul. Am luat-o în brațe și i-am spus:

— Tati te iubește mereu, orice ar fi. Și eu te iubesc cel mai mult pe lume.

În serile târzii, când Maria dormea și liniștea casei era apăsătoare, mă uitam pe geam la luminile orașului și mă întrebam dacă voi putea vreodată să-l iert pe Radu sau măcar să-l uit. Prietenele îmi spuneau că timpul vindecă totul, dar eu simțeam că rana asta nu se va închide niciodată complet.

Au trecut luni. Am început să merg la terapie și să scriu într-un jurnal tot ce simțeam: furie, tristețe, dorința de răzbunare și apoi dorința de liniște. Am început să ies din nou cu prietenele, să râd uneori fără vinovăție.

Într-o zi, Radu m-a sunat:

— Ana… Îmi pare rău pentru tot ce ți-am făcut. Știu că nu merit iertarea ta, dar vreau să fiu un tată bun pentru Maria.

L-am ascultat fără să plâng sau să țip. Pentru prima dată am simțit că pot merge mai departe fără el.

Acum sunt aici, scriind povestea mea pentru oricine a trecut printr-o trădare care i-a sfâșiat familia. Încerc să fiu puternică pentru Maria și pentru mine însămi.

Dar uneori mă întreb: oare chiar putem ierta cu adevărat? Sau doar învățăm să trăim cu durerea? Voi ce credeți?