„Trebuie să trăim separat o vreme”, mi-a spus el. Povestea unei iubiri care s-a frânt între două lumi

— Nu pot să cred că spui asta acum, Vlad! am izbucnit, cu lacrimile șiroindu-mi pe obraji. Stăteam în bucătăria mică din garsoniera noastră din București, cu mâinile strânse pe cana de ceai care tremura ușor. El se uita la mine cu ochii lui albaștri, atât de reci în seara aceea, încât m-am simțit ca și cum aș fi fost aruncată într-un lac înghețat.

— Ana, nu e vorba despre tine. E despre mine. Despre noi. Nu mai pot, trebuie să trăim separat o vreme. Să ne regăsim fiecare.

Cuvintele lui au căzut peste mine ca o sentință. Toate prietenele mele mă invidiau pentru Vlad: era înalt, brunet, cu un zâmbet care topea orice urmă de îndoială. Lucra deja la o firmă de IT cunoscută, avea planuri mari și părea mereu sigur pe el. Eu eram încă studentă la Litere, visătoare și naivă, dar credeam că dragostea noastră va rezista oricărei furtuni.

— Dar ce s-a întâmplat? Ce am făcut greșit? am întrebat, încercând să-mi stăpânesc vocea care tremura.

— Nu e vina ta, Ana. Pur și simplu… simt că mă sufoc. Presiunea asta de a fi mereu perfect, de a nu dezamăgi pe nimeni… Familia mea vrea să mă însor, ai tăi nu mă plac pentru că nu sunt „de-ai voștri”. Și eu… eu nu mai știu cine sunt.

M-am ridicat brusc și am început să mă plimb prin cameră. Îmi venea să țip, să arunc cu ceva, să-l fac să simtă durerea care mă sfâșia pe dinăuntru. Dar nu am făcut nimic din toate astea. Am rămas acolo, în mijlocul camerei, cu sufletul gol.

— Și ce vrei să fac eu acum? Să mă prefac că nu contează? Să-ți spun „da, Vlad, pleacă, regăsește-te”? Nu vezi că mă distrugi?

El a oftat și s-a apropiat de mine. Mi-a luat mâinile în ale lui și pentru o clipă am simțit că poate totul va fi bine. Dar apoi le-a lăsat să cadă încet.

— Ana, te rog… Ai încredere în mine. Poate așa ne vom da seama ce ne dorim cu adevărat.

În acea noapte n-am dormit deloc. Am stat pe marginea patului, privind la hainele lui aruncate pe scaun, la poza noastră din Vama Veche prinsă cu un magnet pe frigider. M-am gândit la toate momentele în care ne-am certat din cauza părinților mei — mama mereu spunea că Vlad nu e „potrivit”, că vine dintr-o familie prea bogată și nu va ști niciodată ce înseamnă să lupți pentru ceva. Tata îl privea mereu cu suspiciune, iar la mesele de duminică atmosfera era atât de tensionată încât abia puteam respira.

Dar Vlad era refugiu meu. Sau cel puțin așa credeam.

A doua zi dimineață a plecat. Fără prea multe cuvinte, fără promisiuni inutile. Am rămas singură, cu mirosul lui încă plutind în aer și cu o durere surdă în piept.

Au trecut zilele greu. Prietenele mele — Irina și Roxana — au încercat să mă scoată din casă.

— Ana, hai la un film! Sau la o cafea! Nu poți sta așa la nesfârșit!

Dar eu nu voiam decât să stau în pat și să derulez la nesfârșit conversația aceea din bucătărie. Să găsesc un sens în tot ce se întâmplase.

După două săptămâni, mama a venit la mine fără să anunțe.

— Ți-am spus eu că nu e băiat serios! Uite ce ți-a făcut! De ce nu asculți niciodată de mine?

Am simțit cum furia mi se urcă în gât.

— Mamă, nu ai idee cât doare! Nu mai vreau să aud nimic despre Vlad!

Ea a oftat și m-a privit cu milă.

— O să treacă. O să vezi tu. O să găsești pe cineva mai bun.

Dar eu nu voiam „pe cineva mai bun”. Voia doar pe el.

Într-o seară târzie, după ce am băut prea mult vin cu Roxana pe balconul ei din Drumul Taberei, am izbucnit:

— De ce trebuie mereu să alegem între familie și iubire? De ce nu pot fi amândouă?

Roxana m-a privit trist.

— Pentru că trăim aici, Ana. Și aici lumea încă ține cont de „ce zice lumea”, de avere, de statut… Știi bine cum e.

Am început să plâng iar. M-am gândit la Vlad — oare și el plângea? Sau pentru el era doar o pauză necesară?

Timpul a trecut greu. Am încercat să mă concentrez pe facultate, pe examenele care se apropiau. Dar totul părea lipsit de sens fără el.

Într-o zi, după aproape trei luni de tăcere, am primit un mesaj:

„Ana, putem vorbi? Mi-e dor de tine.”

Inima mi-a luat-o razna. L-am sunat imediat și ne-am întâlnit într-o cafenea micuță din centru. Vlad părea schimbat — mai slab, mai obosit.

— Ana… am greșit. Am crezut că dacă fug de tot o să-mi fie mai ușor. Dar mi-e dor de tine în fiecare zi. Mi-e dor chiar și de certurile noastre stupide despre cine spală vasele sau despre ce film vedem seara.

L-am privit lung.

— Și familia ta? Ce zic ei?

A oftat.

— Nu contează ce zic ei. Contează ce vreau eu. Și vreau să fim împreună… dacă și tu mă mai vrei.

Am simțit cum ceva se rupe în mine — o parte din durere s-a transformat în speranță, dar alta rămânea acolo, ca o rană care nu se vindecase complet.

— Vlad… nu știu dacă pot trece peste tot ce s-a întâmplat. Nu știu dacă mai pot avea încredere…

El a dat din cap încet.

— Înțeleg. Dar vreau să încercăm din nou. Să fim noi doi împotriva tuturor.

Am ieșit din cafenea ținându-ne de mână, dar știam că nimic nu va mai fi ca înainte. Familia mea încă nu-l accepta, părinții lui încă visau la o noră „pe măsura lor”. Dar pentru prima dată am simțit că alegerea îmi aparține mie.

Acum, când privesc în urmă la acea perioadă, mă întreb: cât de mult ar trebui să sacrificăm pentru dragoste? Merită să lupți împotriva tuturor pentru omul pe care îl iubești sau uneori e mai bine să renunți? Voi ce ați face în locul meu?