Trei decenii de căsnicie destrămate: Povestea mea între datorie și iubire

— Nu mai pot, Doru! Nu mai pot să mă prefac! am izbucnit într-o seară, cu vocea tremurândă, în timp ce el stătea la masa din bucătărie, cu privirea pierdută în ceașca de cafea. Era pentru prima dată în treizeci de ani când îmi permiteam să spun cu voce tare ce simțeam cu adevărat. M-am uitat la el, la ridurile adânci de pe frunte, la mâinile lui muncite, și am simțit o durere sfâșietoare. Cum ajunsesem aici?

Când eram tânără, lumea părea simplă. Îl iubeam pe Ionuț, băiatul cu ochi verzi de peste drum. Ne întâlneam pe ascuns, ne scriam bilețele și visam la o viață împreună. Dar părinții mei nu l-au vrut niciodată. „E sărac, n-are viitor”, spunea mama. Tata nici nu voia să audă. Așa că l-am lăsat pe Ionuț și m-am măritat cu Doru, băiatul serios, cu serviciu stabil la combinat și familie respectată în cartier.

Anii au trecut repede. Am crescut doi copii, Andreea și Vlad, am plătit rate la apartament, am mers în concedii la mare și la munte, am făcut sarmale de Crăciun și am sărbătorit fiecare aniversare cu rudele adunate în jurul mesei. Toată lumea ne invidia pentru căsnicia noastră „model”. Dar nimeni nu știa cât de singură mă simțeam uneori, cât de mult îmi lipsea pasiunea aceea nebună din tinerețe.

Într-o zi, după ce copiii au plecat la casele lor, iar casa a devenit prea mare și prea tăcută, l-am văzut din nou pe Ionuț. Se mutase înapoi în cartier, după ce divorțase. Avea părul grizonat și un zâmbet trist, dar când m-a privit, am simțit că timpul s-a oprit. Am început să vorbim din nou — la început despre vreme, apoi despre viețile noastre, despre regrete și vise neîmplinite.

— Ți-ai găsit fericirea? m-a întrebat el într-o seară, când ne plimbam prin parc.

— Nu știu dacă fericirea există cu adevărat… i-am răspuns eu, evitându-i privirea.

Întâlnirile noastre au devenit tot mai dese. Mă simțeam din nou vie, dorită, văzută. Dar fiecare clipă petrecută cu el era umbrită de vinovăție. Doru nu bănuia nimic — sau poate doar se prefăcea că nu vede. Într-o seară, Andreea a venit pe neașteptate acasă și m-a găsit plângând în bucătărie.

— Mamă, ce se întâmplă? De ce ești atât de tristă?

Am vrut să-i spun totul, dar nu am avut curaj. Cum să-i explic că mama ei nu mai era femeia puternică pe care o știa? Că trăiam o minciună de ani de zile?

În cele din urmă, adevărul a ieșit la iveală. Doru a găsit un mesaj pe telefonul meu — un mesaj simplu: „Mi-e dor de tine.” Nu a spus nimic atunci. A doua zi dimineață, mi-a pus cafeaua pe masă și mi-a spus doar atât:

— Dacă vrei să pleci, pleacă. Dar să știi că nu te voi ierta niciodată pentru asta.

Am simțit cum mi se rupe sufletul. Îl iubeam pe Doru într-un fel liniștit, ca pe un frate sau ca pe un prieten vechi. Dar nu mai puteam trăi fără să simt că trăiesc cu adevărat.

Divorțul a fost un coșmar. Andreea nu mi-a vorbit luni întregi. Vlad m-a acuzat că am distrus familia. Prietenii s-au împărțit: unii m-au condamnat, alții m-au încurajat să-mi urmez inima. Mama a plâns zile întregi și mi-a spus că am făcut cea mai mare greșeală din viața mea.

Cu Ionuț nu a fost ușor. Ne-am dat seama repede că trecutul nu poate fi reluat ca o carte pusă înapoi pe raft după ani de zile. Aveam amândoi răni vechi și așteptări nerealiste. Ne-am certat din nimicuri — despre bani, despre copii, despre viitor.

— Credeai că va fi ușor? m-a întrebat el într-o seară, după o ceartă aprinsă.

— Nu… Dar nici atât de greu nu mi-am imaginat.

Au trecut doi ani de atunci. Încerc să-mi reconstruiesc viața. Relația cu copiii mei e încă fragilă; uneori mă sună doar ca să mă întrebe dacă sunt bine. Doru s-a recăsătorit cu o femeie mai tânără și pare fericit. Ionuț e încă lângă mine, dar uneori mă întreb dacă nu cumva am pierdut totul pentru o iluzie.

Merg des prin parc și privesc băncile unde stăteam odinioară cu Doru sau cu Ionuț. Mă gândesc la toate alegerile mele — la ce aș fi putut face altfel.

Poate că fericirea nu e niciodată completă. Poate că suntem condamnați să trăim mereu între datorie și dorință.

Oare există vreo alegere corectă? Sau fiecare dintre noi trebuie să-și poarte crucea până la capăt?