Trei decenii de tăcere: Povestea unei nurori nevăzute

— Nu te mai agita, Ilinca, nu-i nevoie să faci atâta zarvă pentru o simplă ciorbă, spuse soacra mea, doamna Viorica, cu voce tăioasă, în timp ce eu încercam să nu vărs supa fierbinte pe aragazul vechi. Era o zi obișnuită de iarnă, cu miros de ceapă prăjită și tensiune în aer. Mâinile îmi tremurau ușor, dar nu de la aburul ciorbei, ci de la privirea ei rece, care mă urmărea de fiecare dată când intram în bucătărie.

Au trecut treizeci de ani de atunci. Treizeci de ani în care am fost nora Vioricăi, dar niciodată fiica ei. M-am căsătorit cu Mihai la douăzeci și unu de ani, cu inima plină de speranță și cu vise simple: o familie unită, copii sănătoși, o casă în care să simt că aparțin. Dar încă din prima zi în care am pășit în casa lor din Ploiești, am simțit că nu sunt binevenită.

— Să nu crezi că dacă te-ai măritat cu băiatul meu ai să faci ce vrei aici! mi-a spus Viorica, la doar câteva ore după nuntă. Mihai era plecat după țigări, iar eu rămăsesem singură cu ea în sufrageria mică, plină de mileuri și bibelouri. Am zâmbit timid și am încercat să-i spun că vreau doar să ajut, dar m-a întrerupt scurt:

— Ajută-ți bărbatul, nu pe mine. Eu știu ce am de făcut.

Anii au trecut ca un tren care nu oprește niciodată în gara potrivită. Am crescut doi copii — Andreea și Vlad — și am muncit cot la cot cu Mihai ca să ne ținem pe linia de plutire. Dar oricât m-am străduit să mă apropii de Viorica, zidul dintre noi a rămas la fel de rece și de gros.

De fiecare dată când veneam cu copiii la ea, îi primea cu dulciuri și zâmbete largi, dar pe mine mă privea ca pe o musafiră nepoftită. La mesele de Crăciun, când toată lumea râdea și povestea, eu simțeam cum mă strânge ceva în piept. Îmi doream să-i aud o dată vocea caldă spunând: „Ilinca, ai făcut o treabă bună cu copiii” sau „Mulțumesc că ai grijă de Mihai”. Dar nu a venit niciodată acel moment.

Mihai încerca uneori să-mi aline durerea:
— Las-o, Ilinca… Așa e ea, mai rece. Dar știu că te respectă.

Dar respectul nu ține loc de iubire. Și nici tăcerea nu vindecă răni.

Au fost momente când am vrut să plec. Să-mi iau copiii și să mă mut într-un alt oraș, unde să nu mai simt privirea aceea care mă făcea să mă simt mică și neînsemnată. Dar Mihai m-a rugat mereu să mai am răbdare:
— E mama bătrână… Nu mai are mult. Hai să nu-i facem bătrânețea grea.

Așa au trecut anii. Copiii au crescut, au plecat la facultate în București, iar casa s-a golit încet-încet. Viorica s-a îmbolnăvit la șaptezeci și opt de ani. Am avut grijă de ea ca de propria mea mamă — i-am dat medicamentele la timp, i-am schimbat lenjeria, i-am făcut supa preferată chiar dacă nu mi-a mulțumit niciodată.

Într-o seară rece de februarie, Viorica a murit liniștită în somn. Am plâns — nu doar pentru ea, ci pentru tot ce nu fusese între noi. Pentru toate cuvintele nerostite și pentru dragostea pe care mi-am dorit-o atât de mult.

După înmormântare, am început să fac ordine printre lucrurile ei. Într-o cutie veche, ascunsă sub pat, am găsit un jurnal. Am ezitat să-l citesc, dar curiozitatea a fost mai puternică decât orice rușine.

Primele pagini erau pline de notițe despre gospodărie: „Sâmbătă – piață”, „Luni – plătit lumina”. Dar apoi am dat peste un pasaj care mi-a tăiat respirația:

„Ilinca e o fată bună, dar nu e ca fata mea. Nu pot să o văd ca pe una de-a noastră. Poate greșesc… dar inima mea nu se deschide.”

Am citit rândurile acelea de zeci de ori. M-am întrebat dacă aș fi putut face ceva diferit. Dacă ar fi contat să gătesc altfel sarmalele sau să fiu mai tăcută la masă. Dar adevărul era acolo: oricât m-aș fi străduit, nu aș fi putut umple golul din inima ei.

În jurnal erau și alte pasaje — unele mai blânde, altele mai aspre:
„Mihai e fericit cu ea… Poate asta ar trebui să conteze.”
„Nu vreau să-i fac rău fetei, dar nu pot să-i spun că o iubesc.”

Am închis jurnalul cu mâinile tremurânde și am simțit cum toată greutatea acelor ani apasă pe pieptul meu. Am ieșit afară în curte și am privit cerul plumburiu al iernii. M-am întrebat dacă mama mea ar fi fost altfel cu Mihai dacă ar fi trăit.

Când Mihai a venit acasă, i-am arătat jurnalul. A citit câteva pagini și a oftat adânc:
— Îmi pare rău… Nici eu n-am știut că se simte așa.

Am stat împreună pe canapea, fără să spunem nimic mult timp. În liniștea aceea apăsătoare am realizat că unele răni nu se vindecă niciodată complet — doar înveți să trăiești cu ele.

Astăzi, la câteva luni după moartea Vioricăi, încă mă întreb dacă aș fi putut face ceva diferit. Dacă dragostea se poate cere sau dacă trebuie doar acceptată când vine — sau când nu vine niciodată.

Poate că mulți dintre voi ați trecut prin ceva asemănător: ați încercat să vă integrați într-o familie care v-a privit mereu ca pe un străin. Cum ați reușit voi să mergeți mai departe? Oare chiar putem schimba inima unui om sau trebuie doar să ne împăcăm cu ceea ce primim?