Trei decenii împreună: Un telefon care a schimbat totul

— Nu pot să cred că au trecut deja treizeci de ani, a spus Ilie, socrul meu, ridicând paharul cu vin.

Am zâmbit, încercând să maschez neliniștea care mă rodea de câteva zile. În jurul mesei, soțul meu, Radu, glumea cu fiica noastră, Ana, iar atmosfera era caldă, aproape perfectă. Doar lipsa lui Vlad, fiul nostru, plutea ca o umbră peste sărbătoare.

— Mamă, Vlad a zis că nu poate veni nici azi? m-a întrebat Ana încet, în timp ce strângeam farfuriile.

— Nu, dragă. Are mult de lucru la București, am mințit eu, evitând să-i întâlnesc privirea. Adevărul era că Vlad nu mai răspundea la telefon de două săptămâni și inima mea era plină de presimțiri negre.

După tort și urări, am decis să-i conducem pe Ilie și pe soacra mea, Maria, acasă. Radu a rămas în urmă, obosit după operația la genunchi care îl ținea captiv între pat și fotoliu. Pe drum, Ana povestea despre facultate și planuri de vacanță. Mă uitam la ea și mă întrebam când a crescut atât de repede.

Ajunse acasă la socri, am urcat cu Ana până la etajul trei. Maria ne-a invitat la ceai, dar am refuzat politicos. Aveam o neliniște care nu-mi dădea pace. Pe scara blocului vechi, telefonul mi-a vibrat în buzunar. Un număr necunoscut.

— Alo?

— Doamna Elena Popescu? Sunt comisarul Dobre de la Poliția Capitalei. Îmi pare rău să vă deranjez la această oră… dar trebuie să vă informez că fiul dumneavoastră, Vlad Popescu, a fost implicat într-un accident grav. Vă rog să veniți urgent la Spitalul Universitar.

Mi s-a tăiat respirația. Am simțit cum genunchii mi se înmoaie și m-am sprijinit de perete. Ana s-a speriat văzându-mi fața albă ca varul.

— Mamă! Ce s-a întâmplat?

— Vlad… e la spital… accident… trebuie să mergem!

Am alergat spre casă cu Ana după mine. Radu a înțeles dintr-o privire că ceva grav s-a întâmplat. În câteva minute eram în mașină, cu Ana la volan și Radu tremurând pe bancheta din spate.

Pe drum nu am vorbit aproape deloc. Fiecare era prizonierul propriilor gânduri. Mă rugam în șoaptă să nu fie prea târziu.

La spital ne-au întâmpinat două asistente și un polițist. Ne-au condus într-o cameră mică unde Vlad zăcea inconștient, cu fața tumefiată și mâinile pline de zgârieturi. Doctorul ne-a spus că a fost găsit lângă o mașină răsturnată pe centura Bucureștiului.

— Ați vrea să vorbiți cu prietena lui? E aici de câteva ore… a întrebat asistenta.

— Prietena lui? am întrebat eu nedumerită.

O tânără brunetă, cu ochii roșii de plâns, a intrat în cameră. S-a prezentat ca fiind Irina.

— Doamnă Elena… Vlad voia să vă spună ceva important… dar n-a mai apucat…

Am simțit cum lumea mi se prăbușește sub picioare. Irina a început să plângă și mi-a întins o scrisoare mototolită:

„Mamă,
Știu că te va durea ce urmează să afli. Am făcut greșeli mari. Am datorii uriașe la jocuri de noroc și am încercat să le ascund de voi. Irina e însărcinată și nu știu cum să vă spun adevărul fără să vă dezamăgesc…”

Am simțit cum mi se taie respirația pentru a doua oară în acea seară. Radu a citit scrisoarea și a izbucnit:

— Cum ai putut să ne faci asta? După tot ce am sacrificat pentru tine!

Ana plângea în hohote, iar Irina încerca să-l liniștească pe Radu.

În zilele următoare, Vlad a trecut prin operații dificile. Familia noastră s-a transformat într-un câmp de bătălie: Radu nu-i vorbea decât cu reproșuri când era conștient; Ana refuza să-l viziteze; iar eu eram prinsă între dorința de a-mi proteja copilul și furia față de alegerile lui.

Seara, când casa era goală și liniștea apăsa ca o povară pe umeri, mă gândeam la toate momentele în care am ales să tac sau să iert pentru binele familiei. M-am întrebat dacă nu cumva am greșit undeva ca mamă sau dacă viața pur și simplu ne dă lecții prea dure uneori.

După două luni, Vlad a ieșit din spital. Era schimbat — mai slab, mai tăcut, dar hotărât să-și asume responsabilitatea pentru Irina și copilul lor nenăscut. Radu însă nu voia să audă de împăcare.

Într-o seară ploioasă, Vlad a venit acasă cu Irina:

— Mamă… vreau doar să știi că îmi pare rău pentru tot. Dar am nevoie de voi acum mai mult ca oricând.

Radu s-a ridicat brusc:

— Ai nevoie? Dar când te-ai gândit tu la noi?

Am simțit că trebuie să intervin:

— Radu! E fiul nostru! Dacă noi nu-l iertăm, cine o va face?

S-a lăsat o tăcere grea. Ana s-a apropiat timid de fratele ei și l-a îmbrățișat pentru prima dată după accident.

Au trecut luni până când rănile au început să se vindece cu adevărat. Irina a născut o fetiță sănătoasă pe care au numit-o Elena — după mine. Familia noastră nu mai e perfectă, dar e reală: cu greșeli, iertări și speranțe noi.

Mă uit adesea la poza noastră veche din ziua aniversării lui Ilie și mă întreb: oare cât putem ierta cu adevărat? Și cât suntem dispuși să sacrificăm pentru cei pe care îi iubim?