Trei luni de tăcere: Între mama mea și liniștea sufletului

— Nu mai pot, Vlad! Nu mai pot să mă prefac că totul e bine! am izbucnit, trântind telefonul pe masă. Era a treia oară săptămâna asta când soțul meu încerca să mă convingă să o sun pe mama.

Vlad s-a uitat la mine cu ochii lui calzi, dar fermi. — Irina, e mama ta. Nu poți să o ignori la nesfârșit. Știu că te-a rănit, dar nu crezi că ar trebui să-i dai o șansă?

Am simțit cum mi se strânge stomacul. Trei luni de tăcere. Trei luni în care am respirat pentru prima dată fără să simt că mă sufoc sub greutatea așteptărilor ei, a reproșurilor, a vinovăției pe care mi-o turna în suflet ca pe un plumb topit.

M-am ridicat de la masă și am ieșit pe balcon. Era noiembrie și aerul rece mi-a tăiat obrajii. Am privit blocurile gri din cartierul nostru din București și mi-am amintit de copilăria mea în apartamentul mic din Drumul Taberei. Mama mereu nemulțumită, mereu cu gura pe mine: „Irina, nu ești în stare de nimic! Uite la copiii lui tanti Mariana! Tu de ce nu poți fi ca ei?”

Ani de zile am încercat să-i demonstrez că pot. Am învățat pe rupte, am intrat la facultate cu bursă, am avut două joburi ca să pot să-mi plătesc chiria și să-i trimit bani ei, după ce tata a murit. Dar niciodată nu era destul. Niciodată nu primeam un „mulțumesc”, doar „era și timpul!” sau „păi ce, nu pentru asta te-am crescut?”

Când l-am cunoscut pe Vlad, am simțit pentru prima dată că cineva mă vede cu adevărat. El m-a învățat ce înseamnă răbdarea, blândețea, liniștea. Dar mama… Mama nu l-a acceptat niciodată. „E prea simplu pentru tine! Tu meriți mai mult! Ce familie are el? Ce viitor văd eu cu el?”

Am încercat ani la rând să le împac. Să fiu fata perfectă pentru mama și soția perfectă pentru Vlad. Dar m-am rupt între două lumi care nu se vor întâlni niciodată.

Ultima ceartă a fost cea care a pus capacul. Era ziua mea de naștere. Mama a venit neinvitată, a început să-l critice pe Vlad în fața prietenilor noștri, să spună că „m-a luat de proastă” și că „o să ajung ca ea, singură și nefericită”. Am simțit cum se rupe ceva în mine atunci. Am rugat-o să plece. A doua zi am blocat-o peste tot.

De atunci, îi plătesc chiria și îi comand lunar cumpărături online. Atât. Fără telefoane, fără mesaje, fără vizite.

Vlad nu înțelege. El vine dintr-o familie unde conflictele se rezolvau la masă, cu supă caldă și glume proaste. La noi nu era așa. La noi era frig și tăcere sau țipete și uși trântite.

— Irina, știu că ți-e greu, dar dacă i s-ar întâmpla ceva? Dacă într-o zi n-ar mai fi? Cum ai rămâne cu asta? m-a întrebat Vlad într-o seară.

Am început să plâng fără să vreau. Nu știam ce să-i răspund. Mă simțeam prinsă între datoria de fiică și nevoia de a mă proteja pe mine însămi.

Într-o zi, am primit un mesaj de la vecina mamei: „Irina, mama ta nu se simte bine. Poate ar trebui să vii.” Am simțit un gol în stomac. Am stat ore întregi cu telefonul în mână, fără să știu ce să fac.

Am mers până la urmă. Mama era palidă, slăbită, dar când m-a văzut a început să plângă: „Ai venit… Credeam că nu-ți mai pasă.”

Am stat pe marginea patului ei și am simțit cum vechile răni se deschid iar: „Mamă, mi-a păsat mereu. Dar nu mai pot trăi doar ca să-ți demonstrez ceva.”

A tăcut mult timp. Apoi a spus încet: „Nu știu altfel… Așa am fost crescută și eu.”

Am plecat acasă mai confuză ca niciodată. Vlad m-a luat în brațe fără să spună nimic.

Au trecut alte câteva zile și încă nu știu ce să fac. Sufletul meu e prins între dorința de a avea o mamă și nevoia de a fi eu însămi.

Oare chiar sângele nu se face apă? Sau uneori trebuie să-ți alegi liniștea înaintea legăturilor de familie? Voi ce ați face dacă ați fi în locul meu?