Trei luni de tăcere: Vacanța care a rupt liniștea familiei mele

— Nu-mi vine să cred, Sorina! Cum să plecați în vacanță când mama mea are nevoie de bani pentru renovare? vocea lui Vlad răsună în bucătăria noastră mică, cu pereții încărcați de aburul cafelei de dimineață.

Am rămas cu mâna pe cana fierbinte, simțind cum mi se strânge stomacul. Era a treia oară în două zile când discuția asta revenea, ca un refren obosit, dar încă dureros. Vlad, soțul meu, stătea rezemat de chiuvetă, privindu-mă cu ochii lui cenușii, plini de reproș.

— Vlad, nu mai pot. De trei ani tot punem bani pentru renovările mamei tale. Casa arată impecabil, nici măcar nu e nevoie de zugrăveală! Noi n-am ieșit niciodată din țară împreună. Nu merităm și noi o pauză?

El a oftat adânc și a ieșit din bucătărie fără să mai spună nimic. Am rămas singură, cu gândurile mele și cu un nod în gât. De când Eva, mama lui Vlad, aflase că am rezervat bilete la mare în Grecia, nu ne mai răspunsese la telefon. Trei luni de tăcere. Trei luni în care fiecare masă de duminică s-a transformat într-o absență apăsătoare.

Eva era genul de femeie care nu suporta să nu aibă ultimul cuvânt. Casa ei din Ploiești era mereu aranjată ca-n reviste, cu perdele noi la fiecare sezon și mobilier schimbat la fiecare cinci ani. Deși pensia ei era decentă, prefera să-și cumpere haine scumpe și parfumuri franțuzești, lăsând renovările pe seama noastră. Pentru ea, era normal ca noi să contribuim. Pentru mine, era o povară care mă sufoca încet.

Într-o seară, după ce Vlad a adormit, am primit un mesaj de la sora mea, Anca:

„Sorina, ai auzit ceva de la Eva? Mama zice că s-a plâns la toate rudele că sunteți nerecunoscători.”

Am simțit cum mă ia cu frig. Nu doar că Eva nu ne vorbea, dar acum povestea noastră devenise subiect de bârfă la toate mesele de familie. M-am simțit mică și vinovată, deși știam că nu greșisem cu nimic.

A doua zi, la serviciu, colega mea Irina m-a întrebat:

— Sorina, ce-ai pățit? Pari mereu absentă…

Am oftat și i-am povestit totul. Ea m-a privit lung și mi-a spus:

— Știi ce cred? Că trebuie să trăiești și pentru tine. Dacă tot timpul îi pui pe ceilalți pe primul loc, o să ajungi să nu mai știi cine ești.

Vorbele ei m-au urmărit toată ziua. Când am ajuns acasă, Vlad mă aștepta cu o privire obosită.

— Am vorbit cu mama azi. Mi-a spus că dacă nu-i dăm banii până la sfârșitul lunii, să nu mai punem piciorul la ea în casă.

M-am uitat la el șocată:

— Și tu ce i-ai spus?

— Că nu avem de unde. Că avem nevoie și noi de timp pentru noi. S-a supărat rău… Dar cred că am făcut bine.

Pentru prima dată după mult timp, am simțit că suntem o echipă. Totuși, liniștea asta nouă era ciudată. Fără mesele gălăgioase de duminică, fără vizitele-surpriză ale Evei cu plase pline de prăjituri și reproșuri mascate.

Vacanța a venit ca o gură de aer proaspăt. Am râs, am dansat pe plajă și am uitat pentru câteva zile de tot ce lăsasem acasă. Dar când ne-am întors, realitatea ne-a lovit din nou: rudele ne priveau ciudat la nunta verișoarei lui Vlad; mama mea mă întreba dacă „chiar era nevoie să supărăm familia pentru niște poze la mare”.

Într-o seară ploioasă de octombrie, Eva a apărut la ușa noastră fără să anunțe. Avea ochii roșii și o privire încăpățânată.

— Vreau să vorbesc cu voi.

Ne-am așezat toți trei la masă. Eva a început direct:

— Nu înțeleg cum puteți fi atât de egoiști. Eu v-am crescut pe Vlad singură! Tot ce am făcut a fost pentru el! Acum când am nevoie de voi… mă lăsați baltă?

Am simțit cum îmi tremură mâinile pe cana de ceai.

— Eva, nu e vorba că nu vrem să te ajutăm. Dar și noi avem nevoie să trăim puțin pentru noi. Nu putem mereu să punem dorințele tale înaintea nevoilor noastre.

A urmat o tăcere grea. Eva s-a ridicat brusc:

— Să știți că n-o să uit asta niciodată!

A plecat trântind ușa. Vlad s-a uitat la mine cu ochii umezi:

— Oare am făcut bine?

Au trecut alte săptămâni fără vești de la ea. Dar ceva s-a schimbat între mine și Vlad: parcă eram mai uniți ca niciodată. Am început să ne facem planuri pentru viitorul nostru, fără să ne mai simțim vinovați pentru fiecare leu cheltuit pe noi.

Totuși, uneori mă întreb: cât de mult trebuie să renunțăm la noi înșine pentru a-i mulțumi pe ceilalți? Unde se termină datoria față de familie și unde începe dreptul nostru la fericire? Voi ce ați fi făcut în locul meu?