Trei suflete într-o noapte de iarnă

— Nu pot să cred, Ilinca! Trei? Ai auzit ce-a spus doctorul? Trei copii! am șoptit, cu vocea tremurândă, în timp ce asistenta ne privea cu un zâmbet complice. Ilinca era palidă, ochii ei mari și căprui plini de lacrimi, dar nu știam dacă sunt de fericire sau de spaimă. În salonul rece al maternității din Pitești, timpul părea că s-a oprit în loc.

Totul a început ca o zi obișnuită de ianuarie. Ne-am trezit devreme, am pregătit micul dejun pentru Mara, fetița noastră de aproape cinci ani, și am pornit spre spital cu bagajul pregătit cu grijă. Ilinca avea contracții regulate și eram siguri că astăzi îl vom cunoaște pe frățiorul sau surioara Marei. Nimic nu prevestea furtuna care avea să ne lovească.

La ecografie, doctorul Popescu a ridicat din sprâncene și a chemat încă o asistentă. Ilinca m-a privit speriată. — E ceva în neregulă? am întrebat eu, încercând să-mi ascund neliniștea. — Nu, domnule Stoica, dar… vă rog să vă țineți bine. Aveți tripleti!

Am simțit cum mi se taie picioarele. Ilinca a început să plângă în hohote. — Nu suntem pregătiți… nu avem nimic pentru trei copii! a murmurat ea printre suspine. Am încercat s-o liniștesc, dar și eu eram la fel de pierdut. În minte mi se derulau imagini cu scutece, lapte praf, pătuțuri și facturi neplătite.

Când i-am dat vestea Marei la telefon, a izbucnit în râs: — O să am trei bebeluși? Dar unde o să doarmă? Avem doar un pătuț! Am încercat să glumesc: — O să dormim toți grămadă ca pisicile, iubita mea.

Primele zile au fost un haos total. Ilinca era epuizată după cezariană, iar eu alergam între casă și spital, încercând să mă împart între Mara și cei trei nou-născuți: Vlad, Daria și Radu. Mama mea a venit din sat să ne ajute, dar tensiunile au apărut rapid. — Nu faci nimic bine! îi reproșa ea Ilincăi. — Pe vremea mea, femeile n-aveau atâtea pretenții! Ilinca plângea în fiecare seară, simțindu-se inutilă și depășită.

Banii s-au terminat repede. Salariul meu de profesor nu mai ajungea nici pentru scutece. Am început să vând din lucrurile vechi pe OLX: bicicleta de munte, colecția de viniluri, chiar și ceasul primit de la tata la nuntă. Prietenii ne-au ajutat cu haine și jucării, dar rușinea mă rodea pe dinăuntru. Mă simțeam incapabil să-mi întrețin familia.

Într-o seară, după ce am adormit copiii, Ilinca mi-a spus cu voce stinsă: — Nu mai pot. Mă simt ca o umbră în casa asta. Tu nu mă mai vezi deloc… Ești mereu obosit sau nervos. Am încercat s-o iau în brațe, dar s-a tras înapoi. — Poate ar fi mai bine să plec la mama… Să iau copiii și să te las să respiri.

Am simțit cum mă prăbușesc. — Nu pleca! Te rog… Nu știu cum să fac față la toate astea fără tine! Dar nici nu știam cum s-o ajut. Eram doi străini sub același acoperiș, fiecare cu durerea lui.

Într-o zi, Mara a venit la mine cu ochii în lacrimi: — Tati, tu mă mai iubești? De când au venit bebelușii nu mai ai timp de mine… Atunci am realizat cât de mult greșisem. M-am dus la Ilinca și am plâns amândoi ca niște copii. Am decis să cerem ajutor: am vorbit cu un psiholog de la spital și am început să mergem la consiliere de familie.

Încet-încet, lucrurile s-au schimbat. Am învățat să ne sprijinim unul pe altul, să cerem ajutor fără rușine și să ne bucurăm de micile victorii: primul zâmbet al Dariei, primii pași ai lui Vlad, primul „mama” spus de Radu. Mara a devenit sora cea mare responsabilă și mândră.

Viața noastră nu e perfectă. Sunt zile când nu avem bani nici pentru lapte sau când certurile izbucnesc din nimic. Dar suntem împreună și asta contează cel mai mult.

Uneori mă întreb: oare câți dintre noi recunoaștem că avem nevoie de ajutor înainte să fie prea târziu? Câți părinți își permit luxul de a fi vulnerabili într-o lume care te judecă la fiecare pas?