Trei zile cu bunicul: Lecția pe care Nora nu o va uita niciodată

— Nu înțeleg de ce vă plângeți atâta, sincer, îi spuneam mereu Laurei, prietena mea cea mai bună, care se văita că nu mai poate cu mama ei bolnavă. — E bătrână, da, dar nu-i așa greu să-i faci o supă, să-i dai pastilele și să-i zâmbești. Ce poate fi atât de complicat?

Laura mă privea cu ochii ei obosiți, dar nu-mi răspundea niciodată. Poate știa că nu are rost. Eu eram Nora, cea care știe totul, cea care dă sfaturi tuturor, cea care crede că empatia e la îndemâna oricui. Aveam 40 de ani, un job bun la o firmă de consultanță, un apartament cochet în București și o viață destul de liniștită. Până într-o zi de martie, când mama m-a sunat plângând:

— Nora, nu mai pot cu tata. E tot mai rău. Nu mă mai ascultă, nu vrea să mănânce, nu vrea să se spele. Te rog, vino tu câteva zile, poate cu tine merge mai bine.

Am oftat teatral, dar am acceptat. Era rândul meu să arăt că eu pot. Că eu știu. Că eu nu mă plâng ca ceilalți.

Ajunsă la Ploiești, în apartamentul bunicului meu, am simțit mirosul greu de medicamente și supă reîncălzită. Bunicul stătea pe canapea, cu ochii pierduți în televizorul care bâzâia pe un post de știri. Nu m-a recunoscut din prima.

— Bunicule, sunt Nora. Am venit să stau cu tine câteva zile.

— Nora? Aaa… fata lu’ Maria… Da, da… ai venit să mă duci la doctor?

— Nu, bunicule, stau cu tine acasă. Să te ajut.

A zâmbit vag și s-a întors la televizor. Am început să fac ordine prin casă, să aerisesc, să pun la spălat hainele care miroseau a vechi și a uitare. Prima zi a trecut greu. Bunicul nu voia să mănânce nimic din ce îi pregăteam. Se uita la mine ca la o străină. Seara, când am încercat să-l conving să facă un duș, a început să țipe:

— Lasă-mă-n pace! Nu vreau! Nu mă atinge!

Am rămas blocată. Nu știam ce să fac. Am încercat să-l liniștesc, dar s-a retras în camera lui și a trântit ușa. Am dormit prost în acea noapte, cu gândul la toate vorbele mele aruncate altora.

A doua zi a fost și mai greu. Bunicul a făcut pe el și a refuzat să mă lase să-l schimb. M-am chinuit să-l conving, am plâns în baie de neputință și rușine. M-am simțit mică, neputincioasă, furioasă pe el, pe mine, pe toți cei pe care îi judecasem vreodată. Am sunat-o pe mama:

— Nu mai pot. Nu mă ascultă deloc. Nu vrea să mănânce, nu vrea să se spele, nu vrea nimic!

Mama a oftat la capătul firului:

— Ți-am zis că nu e ușor. Dar tu ai zis mereu că noi suntem leneși și răi.

Am tăcut rușinată. Seara, când am încercat din nou să-l conving să mănânce, bunicul a început să plângă ca un copil:

— Nu mai vreau să trăiesc, Nora. M-am săturat. Toți au plecat. Eu de ce mai stau?

M-a durut sufletul. Nu știam ce să-i spun. Am stat lângă el și l-am ținut de mână până a adormit.

A treia zi am simțit că cedez. Nu mai aveam răbdare, nu mai aveam energie. Mă uitam la ceas din oră în oră, așteptând să treacă timpul. Am început să ridic tonul la bunicul când a refuzat din nou să mănânce:

— Nu poți să fii așa încăpățânat! Vrei să mori de foame?

S-a uitat la mine cu ochii lui mari și triști:

— Nu mai am pentru cine trăi, Nora. Tu ești aici, dar nu mă vezi.

Atunci am izbucnit în plâns. M-am prăbușit pe scaun și am început să-mi cer iertare:

— Iartă-mă, bunicule! Nu știu ce să fac! Nu știu cum să te ajut!

A venit lângă mine și mi-a pus mâna tremurândă pe cap:

— Nu e vina ta, fata mea. E greu să fii bătrân. E greu să fii singur.

În acea seară am sunat-o pe mama și i-am spus că nu mai pot. Că trebuie să vină ea sau să găsim pe cineva care să-l îngrijească. Că eu nu sunt atât de puternică pe cât credeam.

Am plecat din apartamentul bunicului cu ochii roșii și sufletul frânt. Mi-am amintit toate momentele în care am judecat pe alții fără să știu ce înseamnă cu adevărat să ai grijă de un om care nu mai vrea să trăiască. Am realizat cât de ușor e să dai sfaturi și cât de greu e să trăiești cu adevărat drama asta.

Acum, când cineva se plânge că nu mai poate cu un bătrân bolnav acasă, tac și ascult. Și mă întreb: oare câți dintre noi am putea rezista cu adevărat? Oare cât de mult ne cunoaștem limitele până nu suntem puși la încercare?