Treizeci de ani în umbră: Când Mihai a plecat, iar eu a trebuit să mă regăsesc

— Nu-mi vine să cred că ai făcut asta, Mihai! — am strigat în gol, privind la patul gol, la perna neatinsă de lângă a mea. Era ora șase dimineața, iar liniștea casei noastre din Pitești era mai apăsătoare ca niciodată. În bucătărie, ceainicul încă mai aburea, semn că Mihai fusese acolo cu puțin timp înainte. Dar el nu mai era. Nici telefonul lui, nici portofelul, nici măcar o scrisoare. Doar o absență care m-a lovit ca un pumn în stomac.

Timp de treizeci de ani am fost soția lui Mihai. Am crescut împreună doi copii, Irina și Vlad, am trecut prin Revoluție, prin criza din 2008, prin boala mamei mele și moartea tatălui lui. Am crezut că suntem de neclintit. Dar într-o zi, totul s-a sfârșit fără niciun avertisment. Am rămas singură cu întrebările: „Ce-am greșit? De ce nu mi-a spus nimic? Cine sunt eu fără el?”

Primele zile au fost un haos. Irina m-a sunat plângând: — Mamă, ce s-a întâmplat? Unde e tata? Ce să-i spun copiilor?

Vlad a venit direct acasă: — Nu cred că ar fi plecat fără motiv. Poate are o altă femeie… Sau poate s-a întâmplat ceva rău.

M-am simțit goală pe dinăuntru. Nici măcar nu puteam plânge. Mergeam ca un robot prin casă, spălând vasele, făcând patul, încercând să păstrez aparențele pentru copii și vecini. Dar în fiecare seară, când trăgeam perdelele și stingeam lumina din sufragerie, mă prăbușeam pe canapea și îmi strigam durerea în pernă.

Au trecut săptămâni fără nicio veste. Prietenele mele încercau să mă scoată din casă: — Hai la piață cu noi, Maria! Hai la biserică duminică! Dar eu refuzam totul. Mă simțeam ca o umbră a femeii care fusesem odată. Mă uitam în oglindă și nu mă recunoșteam: riduri adânci, părul încărunțit, ochii stinși.

Într-o zi, am găsit în dulap o cutie veche cu scrisori de dragoste de la începutul relației noastre. Le-am citit pe toate, plângând cu sughițuri. „Te iubesc pentru că ești puternică și blândă”, îmi scria Mihai când aveam 24 de ani. Unde dispăruse acea femeie puternică? Unde dispăruse el?

Vecina mea, doamna Stanciu, m-a oprit într-o zi pe scară: — Maria dragă, nu ești prima femeie părăsită. Dar nu lăsa rușinea să te îngroape! Fii tu însăți!

Cuvintele ei m-au urmărit zile întregi. Am început să mă gândesc la cine eram eu înainte de Mihai. Îmi plăcea să pictez, să citesc poezie, să merg la teatru. De ani buni nu mai făcusem nimic pentru mine. Totul era pentru familie, pentru copii, pentru el.

Într-o seară, Irina a venit cu nepoții: — Mamă, trebuie să mergi mai departe! Tata a ales pentru el. Acum trebuie să alegi și tu pentru tine.

Am început timid: am mers la un atelier de pictură la Casa de Cultură. Mâinile îmi tremurau când am pus prima pată de culoare pe pânză. Dar ceva s-a trezit în mine. O bucurie uitată, o liniște pe care nu o mai simțisem de ani de zile.

Apoi am ieșit la o cafea cu prietenele mele vechi din liceu. Am râs împreună, am povestit despre vremurile când visam să schimbăm lumea. Am realizat că nu sunt singură; fiecare dintre ele avea propriile răni ascunse.

Cu timpul, am început să primesc vești despre Mihai prin cunoștințe comune: se mutase la București cu o femeie mai tânără. M-a durut cumplit să aflu asta. M-am simțit trădată și umilită. Dar apoi mi-am dat seama că nu mai vreau să trăiesc în umbra trecutului.

Am redecorat casa, am schimbat mobila din dormitor și am aruncat hainele lui Mihai. Am început să gătesc doar ce-mi place mie și să ascult muzica preferată fără să mă tem că deranjez pe cineva.

Într-o zi ploioasă de toamnă, Vlad a venit la mine cu lacrimi în ochi: — Mamă, îmi pare rău că nu te-am întrebat niciodată cum te simți cu adevărat… Tot timpul ne-am gândit doar la tata.

L-am îmbrățișat strâns: — Vlad, și eu am uitat mult timp cine sunt eu… Dar acum încerc să mă regăsesc.

Au trecut doi ani de atunci. Încă mai am momente când mă trezesc noaptea și întind mâna spre partea goală a patului. Încă mai simt uneori furie sau tristețe. Dar am învățat să trăiesc cu ele.

Am început să predau pictură copiilor la centru cultural din cartier și am făcut noi prieteni. Irina și Vlad vin des la mine și râdem împreună ca odinioară.

Uneori mă întreb: dacă Mihai s-ar întoarce mâine și ar bate la ușă, l-aș primi înapoi? Sau aș avea curajul să-i spun că acum sunt altcineva?

Poate că viața nu ne dă mereu răspunsurile pe care le vrem, dar ne obligă să ne punem întrebări noi. Oare câte dintre noi trăim ani întregi în umbra altcuiva fără să ne dăm seama? Și câte avem curajul să ieșim la lumină?