„Tu nu vezi că noi ne înecăm în datorii?” – Povara unei mame pe care bătrânețea nu o iartă

— Mamă, tu chiar nu vezi că noi ne înecăm în datorii, iar tu stai aici și-ți bei cafeaua liniștită?
Vocea Irinei a tăiat aerul din bucătăria mea mică, cu faianța veche și mirosul de pâine prăjită. M-am oprit cu ceașca la jumătate drum spre gură, simțind cum sângele mi se scurge din obraji. Nu știam ce să răspund. Mă uitam la ea, la fiica mea cea mare, cu ochii ei obosiți și sprâncenele încruntate, și nu mai recunoșteam copilul pe care l-am crescut singură după ce tatăl lor a murit într-un accident stupid la combinat.

— Irina, eu… pensia mea abia-mi ajunge pentru medicamente și întreținere. Știi bine că nu pot face minuni.

— Dar nici nu încerci! Nu vezi că Vlad e șomer de luni de zile? Că Andreea are nevoie de bani pentru școală? Tu ai stat toată viața la catedră, ai avut salariu stabil, ai pensie! Noi ce avem?

M-am uitat spre geam, încercând să-mi adun gândurile. În blocul nostru vechi din cartierul Dacia, fiecare familie avea povestea ei de supraviețuire. Dar niciuna nu părea atât de apăsătoare ca a noastră. De când am ieșit la pensie, visam la liniște: să citesc, să-mi ud florile, să mă bucur de nepoți. Dar liniștea s-a transformat într-o tăcere apăsătoare, spartă doar de reproșuri și suspine.

— Mamă, nu vreau să te cert, dar trebuie să ne ajuți! Nu mai putem! — a continuat Irina, aproape plângând.

Am simțit cum mă prăbușesc pe dinăuntru. Toată viața am muncit pentru ele. Am renunțat la haine noi, la vacanțe, la orice bucurie pentru ca ele să aibă tot ce le trebuie. Acum, la bătrânețe, mă simțeam ca o povară. O povară care nu mai are ce oferi.

— Irina, dacă aș putea… — am început, dar ea m-a întrerupt brusc.

— Dacă ai putea? Dar poți! Ai pus ceva deoparte! Știu că ai economii! Ce faci cu ele? Le iei cu tine în mormânt?

M-am ridicat încet de pe scaun. Mâinile îmi tremurau. Da, aveam niște bani puși deoparte. Pentru înmormântare, pentru zile negre. Pentru demnitatea mea. Dar cum să-i spun asta? Cum să-i explic că mi-e frică să ajung la mila statului sau a vecinilor?

— Sunt banii mei pentru zile grele… — am șoptit.

— Zilele grele sunt ACUM! — a țipat ea și a trântit ușa bucătăriei.

Am rămas singură, cu inima bătându-mi nebunește. Am plâns în tăcere, ca să nu mă audă vecinii prin pereții subțiri. M-am întrebat unde am greșit. Oare am fost prea blândă? Prea protectoare? Sau poate prea severă? De ce copiii mei nu văd că și eu am nevoie de puțină pace?

Seara târziu, când liniștea s-a așternut peste bloc și doar câinii vagabonzi mai lătrau pe stradă, am deschis sertarul cu acte. Am privit plicul cu bani și am simțit o greutate uriașă pe piept. Dacă îi dau totul Irinei, ce fac eu dacă mă îmbolnăvesc? Dacă ajung la azil?

A doua zi dimineață, m-a sunat sora mea mai mică, Mariana.

— Ce-ai pățit, Lenuța? Te aud rău la voce.

— Nimic… doar oboseală.

— Nu mă minți! Irina iar te-a necăjit?

Am oftat adânc.

— Nu știu ce să fac… Parcă nu mai sunt mama lor, ci bancomatul lor. Mă simt vinovată că nu pot face mai mult, dar și furioasă că nu văd cât mă doare.

Mariana a tăcut o clipă.

— Lenuța, ai dreptul să trăiești și tu bătrânețea cum vrei. Nu ești obligată să-ți sacrifici sănătatea pentru ei. Au crescut mari, trebuie să se descurce.

Dar cum să-i spun asta Irinei? Cum să-i spun că nu mai pot? Că vreau doar să fiu mamă, nu sponsor?

În zilele următoare am încercat să evit discuțiile despre bani. Am gătit prăjitura preferată a Andreei și am chemat-o la mine după școală.

— Bunico, mama e supărată pe tine? — m-a întrebat ea timid.

Mi s-a strâns inima.

— Nu-i nimic, puiule. Doar că uneori oamenii mari se ceartă din cauza grijilor.

Andreea m-a îmbrățișat strâns.

— Eu te iubesc oricum!

Am simțit lacrimile cum îmi curg pe obraz. Poate doar copiii mai știu să iubească fără condiții.

Într-o seară ploioasă, Irina a venit din nou la mine. Era palidă și avea ochii umflați de plâns.

— Mamă… îmi pare rău că am țipat la tine. Sunt disperată… Vlad nu găsește nimic de muncă și banca ne amenință cu executarea silită. Nu știu ce să fac…

Am luat-o în brațe și am plâns amândouă. I-am dat o parte din economii — nu totul — și i-am spus:

— Te ajut cât pot, dar trebuie să înveți să te ridici singură. Eu nu voi fi mereu aici…

A dat din cap încet și m-a strâns tare de mână.

De atunci parcă s-a schimbat ceva între noi. Nu s-au rezolvat toate problemele peste noapte, dar Irina a început să caute soluții fără să mă mai împovăreze cu fiecare pas greșit.

Acum stau la fereastră și privesc ploaia curgând pe geamuri. Mă întreb: oare cât de mult trebuie să dai ca mamă până când copiii tăi învață să stea pe propriile picioare? Și cine are grijă de sufletul unei mame când toți ceilalți cer doar trupul și banii ei?