Ultima felie de pâine – Tăcerea unei mame în România de azi

— Mami, mai avem pâine? Glasul Anei răsună slab, aproape șoptit, în bucătăria mică, luminată doar de becul chior de pe tavan. Mă uit la ea, la ochii ei mari și obosiți, și simt cum mi se strânge inima. Pe masă, într-o farfurie veche, stă ultima felie de pâine, uscată la margini. E tot ce a mai rămas din tot ce am avut azi.

— Nu, iubita mea, dar mâine dimineață merg la magazin și aduc proaspătă, îi răspund încercând să-mi maschez vocea tremurândă. Știu că nu mă crede. Știe că nu avem niciun leu în casă. Știe că mâine dimineață nu va fi niciun mic dejun.

Mihai, băiatul cel mare, se uită la mine cu o privire pe care n-ar trebui s-o aibă un copil de 12 ani. Prea multă seriozitate, prea multă grijă pentru vârsta lui. — Lasă, mamă, nu-mi e foame. Dă-i Anei felia aia. Eu mă culc.

Îl privesc cum se ridică și iese din bucătărie fără să spună altceva. Îl aud trântind ușa camerei și știu că plânge. Dar nu vine la mine, nu mă lasă să-l alin. Poate pentru că știe că nu pot face nimic.

Rămân singură cu Ana și cu cel mic, Radu, care deja a adormit pe scaun, cu capul pe masă. Îi mângâi părul moale și simt lacrimile cum îmi curg pe obraji. Nu vreau să mă vadă plângând. Nu vreau să creadă că mama lor e slabă.

În noaptea aceea, tăcerea a fost mai grea decât foamea. Am stat pe marginea patului și am ascultat respirația copiilor mei adormiți. M-am rugat să nu se trezească flămânzi, să nu mă întrebe iar de ce nu avem nimic de mâncare. M-am rugat să nu mă urască pentru neputința mea.

Nu am fost mereu așa. Acum doi ani aveam un soț, o casă curată și un frigider plin. Dar după ce Ionel a plecat la muncă în Italia și n-a mai trimis niciun ban, totul s-a prăbușit încet-încet. La început am crezut că e doar o perioadă grea. Apoi am aflat că are altă familie acolo. Nu mi-a spus niciodată direct, dar am simțit din felul în care nu mai răspundea la telefon, din mesajele scurte și reci.

Am rămas singură cu trei copii și cu o chirie pe care abia o plătesc din alocații și din ce mai câștig spălând scări sau făcând curățenie prin vecini. Uneori primesc câte o pungă cu alimente de la biserică sau de la vreo vecină miloasă, dar rușinea mă apasă de fiecare dată când trebuie să cer sau să accept ajutor.

În acea noapte, după ce copiii au adormit, am ieșit pe balconul îngust și am privit luminile orașului. M-am întrebat cum ar fi fost viața mea dacă aș fi avut curajul să plec și eu din țară, dacă aș fi avut părinți care să mă ajute sau dacă Ionel s-ar fi întors acasă. Dar n-am avut niciodată norocul ăsta.

A doua zi dimineață m-am trezit înaintea tuturor. Am luat geanta veche și am ieșit pe stradă cu speranța că poate găsesc ceva de lucru pentru ziua aceea. Am bătut la ușa doamnei Popescu de la etajul trei.

— Bună dimineața, doamnă Maria! Ce s-a întâmplat? Pari obosită…

— Bună dimineața… Mă scuzați că deranjez așa devreme… N-ați avea nevoie azi de ajutor la curățenie? Sau poate să merg la piață pentru dumneavoastră…

Doamna Popescu m-a privit lung, apoi mi-a pus o bancnotă de 10 lei în palmă fără să spună nimic. Am simțit cum mi se încălzește fața de rușine.

— Ia-i, Maria. Știu că ți-e greu… Nu trebuie să-mi faci nimic azi. Doar ai grijă de copii.

Am mulțumit încet și am fugit pe scări ca să nu izbucnesc în plâns acolo, în fața ei. Cu banii ăia am cumpărat o pâine mare și un litru de lapte. Când am ajuns acasă, Ana m-a întâmpinat la ușă cu ochii mari:

— Ai adus pâine?

— Da, iubita mea… Am adus.

Am rupt pâinea în bucățele egale și le-am împărțit copiilor mei ca pe cea mai mare comoară din lume. În timp ce îi priveam cum mănâncă în liniște, mi-am promis că n-o să mai treacă nicio noapte fără să aibă ceva pe masă.

Dar știu că promisiunea asta e greu de ținut când trăiești într-o țară unde mamele ca mine sunt invizibile. Unde tăcerea noastră e mai grea decât orice foame.

M-am întrebat atunci: câte alte mame stau noaptea treze, ascultând stomacurile goale ale copiilor lor? Câte dintre noi își înghit lacrimile ca să nu le vadă cei mici? Poate cineva va avea curajul să vorbească despre asta…