Ultima Întâlnire cu Trecutul: O Mamă Între Datorie și Durere

— Nu pot să cred că mă sună după tot ce a făcut! Am strigat în gând, cu telefonul tremurând în palmă. Era o după-amiază mohorâtă de octombrie, iar Vlad, băiatul meu de doisprezece ani, își făcea temele la masa din bucătărie. Eu mă chinuiam să-mi găsesc liniștea printre facturi neplătite și gânduri negre. Când am văzut numărul lui Radu pe ecran, mi s-a strâns stomacul ca într-o menghină.

— Ana, trebuie să vorbim. Nu despre noi… despre Vlad. Vreau să-l văd. Să-mi iau rămas-bun.

Vocea lui era stinsă, ca și cum ar fi vorbit dintr-o altă lume. Am simțit cum mi se urcă sângele la cap. După ani de minciuni, nopți în care îl așteptam să vină acasă și dimineți în care găseam mesaje de la „colege” pe telefonul lui, acum voia să apară din nou în viața noastră? Să-și ia rămas-bun? De ce? Ce-i datorează Vlad?

— De ce acum, Radu? Ai dispărut luni întregi. Nici măcar nu l-ai sunat de ziua lui!

A tăcut. Am auzit doar respirația lui grea.

— Ana… Sunt bolnav. Nu mai am mult. Vreau doar să-l văd o dată. Să-i spun că-mi pare rău.

Am simțit cum mi se taie picioarele. M-am sprijinit de chiuvetă, încercând să nu izbucnesc în plâns. Vlad s-a uitat la mine cu ochii mari, întrebători.

— E totul bine, mami?

Am zâmbit forțat.

— Da, puiule. Vorbesc la telefon.

Am închis ochii și am inspirat adânc. Ce trebuia să fac? Să-l las pe Vlad să-și vadă tatăl pentru ultima oară? Sau să-l protejez de încă o dezamăgire?

Mi-am amintit cum a început totul. Eram tineri, proaspăt căsătoriți, plini de vise. Radu era șarmant, mereu cu glume la el, iar eu îl iubeam orbește. Apoi au apărut serile târzii la birou, mirosul străin pe hainele lui, privirile furișe la telefon. Am încercat să-l iert de fiecare dată când îl prindeam cu altcineva. Pentru Vlad. Pentru familia noastră. Dar fiecare iertare era ca o rană nouă care nu se mai vindeca.

Când am aflat că are o relație serioasă cu o altă femeie, am simțit că mi se prăbușește lumea. L-am dat afară din casă într-o noapte ploioasă, cu Vlad plângând în brațele mele. De atunci, am fost doar noi doi împotriva tuturor.

— Ana, nu vreau să te rănesc din nou. Dar nu pot pleca fără să-l văd pe Vlad. Te rog…

Vocea lui era atât de slabă încât aproape că nu-l mai recunoșteam.

— O să mă gândesc, Radu. Nu pot să-ți promit nimic.

Am închis telefonul și m-am prăbușit pe scaun. Lacrimile mi-au curs fără oprire. Vlad s-a apropiat și m-a îmbrățișat.

— Mami, ai plâns?

— Nu, puiule… Doar mi-a intrat ceva în ochi.

Nu știam ce să-i spun. Cum îi explici unui copil că tatăl lui vrea să-și ia rămas-bun pentru totdeauna? Cum îi explici că omul pe care l-a idolatrizat cândva a ales mereu altceva în locul lui?

În acea noapte n-am dormit deloc. M-am frământat între furie și compasiune, între dorința de a-l pedepsi pe Radu și nevoia de a-i oferi fiului meu o ultimă șansă la împăcare.

A doua zi am sunat-o pe mama.

— Mamă, ce să fac? Dacă îl las pe Vlad să-l vadă pe Radu… dacă îl rănește din nou?

Mama a oftat adânc.

— Ana, știu cât ai suferit tu. Dar Vlad are dreptul să-și ia rămas-bun. S-ar putea să regrete toată viața dacă nu-l lași.

Am simțit cum mi se rupe inima în două. Avea dreptate? Sau doar voiam eu să cred că există o cale de mijloc?

În zilele următoare am observat că Vlad devenise mai tăcut. Se uita lung la pozele vechi cu tatăl lui și mă întreba mereu când vine acasă.

Într-o seară, după cină, am decis să-i spun adevărul.

— Vlad, tati m-a sunat… Vrea să te vadă.

Ochii i s-au luminat pentru o clipă, apoi s-au umbrit din nou.

— De ce? Nu mai vine acasă?

Am ezitat.

— E bolnav… Vrea doar să-și ia rămas-bun.

Vlad a tăcut mult timp. Apoi a spus încet:

— Vreau să-l văd.

Am simțit cum mi se strânge inima de teamă și tristețe. Dar am știut că trebuie să-i respect dorința.

Ziua întâlnirii a venit prea repede. Am mers împreună la spitalul județean din Ploiești. Coridoarele reci și mirosul de dezinfectant m-au făcut să tremur. Radu era palid, slăbit, dar când l-a văzut pe Vlad a zâmbit larg pentru prima dată după mult timp.

— Vlad… băiatul meu…

Vlad s-a apropiat timid și l-a îmbrățișat. Am ieșit din salon ca să le las intimitate, dar am auzit printre ușile întredeschise:

— Îmi pare rău că n-am fost lângă tine… Ești cel mai curajos băiat pe care l-am cunoscut vreodată.

Când am intrat din nou, Vlad plângea în brațele tatălui lui. Am simțit un nod în gât și am știut că am făcut ceea ce trebuia.

Pe drumul spre casă, Vlad a tăcut mult timp, apoi m-a întrebat:

— Mami… crezi că oamenii pot fi iertați chiar dacă au greșit foarte tare?

L-am privit lung și am simțit lacrimile cum îmi ard obrajii.

— Nu știu, puiule… Poate că iertarea e cel mai greu lucru din lume.

Acum stau singură în bucătărie și mă întreb: oare am făcut bine? Oare e mai important să ne protejăm copiii de suferință sau să-i lăsăm să-și trăiască propriile adevăruri? Voi ce ați fi făcut în locul meu?