Ultima rază de soare a Amaliei

— Nu, nu! Nu mă lăsați să intru! Vreau să o văd pe Amalia! am strigat, cu pumnii strânși pe ușa rece a secției de terapie intensivă. O asistentă cu ochii obosiți și voce blândă m-a privit cu milă: — Doamnă Radu, vă rog, trebuie să aveți răbdare. Medicul e cu ea acum.

Nu mai simțeam picioarele. M-am prăbușit pe banca din hol, cu palmele strânse la piept, încercând să-mi adun gândurile. În urmă cu doar câteva ore, Amalia, fetița mea de doi ani, râdea în leagănul din fața blocului. O clipă de neatenție, o mașină care a trecut pe roșu și totul s-a năruit.

Soțul meu, Vlad, stătea lângă mine, cu ochii roșii și obrajii scăldați în lacrimi. — Nu e corect, Irina… Nu e corect! repeta el ca un refren trist.

Când medicul a ieșit, am știut înainte să spună ceva. Privirea lui era aceea pe care o vezi doar la oamenii care poartă vești imposibile. — Amalia este în moarte cerebrală. Îmi pare rău…

Am simțit cum lumea se oprește. Nu mai auzeam nimic. Vlad s-a prăbușit lângă mine, iar eu am început să urlu, un urlet mut care mi-a sfâșiat sufletul.

Au trecut ore sau poate minute până când o altă asistentă s-a apropiat de noi. — Știu că e greu… dar trebuie să vă întrebăm dacă ați fi dispuși să donați organele Amaliei. Ar putea salva alte vieți…

Am izbucnit: — Cum puteți să-mi cereți asta acum? E copilul meu! Vlad m-a strâns de mână, tremurând: — Irina… dacă ar fi fost invers? Dacă Amalia ar fi avut nevoie?

Noaptea aceea a fost un coșmar fără sfârșit. Am stat amândoi pe hol, ținându-ne de mână, vorbind despre Amalia: cum râdea când îi citeam povești, cum dansa prin casă cu papucii mei prea mari pentru ea. Și ne-am întrebat: ce ar fi vrut ea?

Dimineața, am intrat la ea. Era atât de mică în patul acela imens, cu tuburi și aparate care bipăiau fără milă. I-am mângâiat părul moale și i-am șoptit la ureche: — Mami te iubește, puiule…

Apoi am semnat hârtiile. Mâna îmi tremura atât de tare încât abia puteam ține pixul. Vlad plângea în tăcere lângă mine.

Înainte ca echipa medicală să înceapă procedura, asistentele au venit la patul Amaliei. Una dintre ele a început să cânte încet „Tu ești raza mea de soare”, iar celelalte i s-au alăturat. Vocea lor tremura, dar era caldă și plină de dragoste. Am simțit cum inima mi se rupe în mii de bucăți, dar în același timp am simțit o liniște ciudată: Amalia nu pleca singură.

După ce totul s-a terminat, am rămas goi pe dinăuntru. Zilele au trecut ca prin ceață. Prietenii ne-au adus mâncare, vecinii au venit cu flori și vorbe bune, dar nimic nu umplea golul lăsat de Amalia. Mama mea încerca să mă încurajeze: — O să treacă timpul, Irina… O să te vindeci… Dar nu voiam să mă vindec. Voia doar să o mai țin o dată în brațe.

Au urmat luni de terapie și discuții interminabile cu Vlad despre ce înseamnă să fii părinte când copilul tău nu mai e lângă tine. Ne-am certat, ne-am învinovățit reciproc pentru accident, apoi ne-am împăcat plângând în brațele celuilalt.

Într-o zi am primit o scrisoare anonimă: „Datorită Amaliei voastre, băiețelul nostru poate respira din nou.” Am plâns ore întregi ținând acea hârtie la piept. Pentru prima dată am simțit că durerea noastră nu a fost în zadar.

Acum merg des la cimitir cu o floare galbenă – culoarea preferată a Amaliei – și îi povestesc despre copiii pe care i-a salvat. Uneori mă întreb dacă am făcut alegerea corectă sau dacă aș fi putut schimba ceva.

Dar într-o lume atât de nedreaptă și imprevizibilă, poate că singurul lucru pe care îl putem face este să dăm mai departe puțină lumină din lumina celor pe care i-am pierdut.

Oare câți dintre noi ar avea puterea să dăruiască atunci când tot ce-ți dorești e să ții strâns ceea ce ai pierdut?