Ultima șansă la fericire: Povestea mea la 60 de ani

— Nu înțeleg, Victor, cum poți să trăiești așa, singur, fără nimeni aproape. Nu ți-e frică de bătrânețe?
Vocea surorii mele, Mariana, răsuna în bucătăria mică, printre aburii cafelei de dimineață. Mă uitam la ea peste ceașca de cafea, încercând să-mi ascund iritarea. Aveam 59 de ani și, deși nu mă simțeam bătrân, lumea din jurul meu părea hotărâtă să-mi amintească mereu de asta.

— Mariana, nu toți avem nevoie de o familie ca să fim fericiți. Eu am avut mereu prietenii mei, cărțile mele, libertatea mea. Ce vrei mai mult?

Ea a oftat și a dat din cap, ca și cum ar fi vorbit cu un copil încăpățânat. — O să regreți, Victor. O să vezi tu când o să rămâi singur-singurel și n-o să aibă cine să-ți aducă un pahar cu apă.

Am râs atunci, dar râsul mi s-a stins repede. În ultimii ani, serile erau tot mai lungi și liniștea din apartamentul meu din București devenise apăsătoare. Prietenii mei din facultate încă se adunau la bere vinerea seara, dar discuțiile noastre erau tot mai mult despre boli, pensii și copii plecați în străinătate.

Nu m-am însurat niciodată. Nu pentru că nu aș fi avut ocazii — ba chiar am avut câteva relații serioase la tinerețe. Dar mereu am găsit motive să nu merg mai departe: ba nu era momentul potrivit, ba nu eram eu pregătit, ba mă speria ideea de rutină. Adevărul e că mi-a fost frică. Frică să nu greșesc, frică să nu sufăr, frică să nu pierd libertatea pe care o prețuiam atât de mult.

Apoi, într-o după-amiază ploioasă de noiembrie, am întâlnit-o pe Adriana. Era la coadă la farmacie, certându-se cu farmacista pentru că nu-i găsea rețeta compensată. Avea părul scurt, grizonat și ochi verzi care scânteiau de nervi și umor. Am intervenit să o ajut și am ieșit împreună din farmacie râzând.

— Mulțumesc, domnule…?
— Victor. Victor Dumitrescu.
— Adriana Popescu. Să știi că mi-ai salvat ziua!

Am mers împreună până la metrou și am simțit o energie ciudată între noi. Am schimbat numerele de telefon și, câteva zile mai târziu, am ieșit la o cafea. Am descoperit că avea 55 de ani, era divorțată de peste zece ani și avea un fiu plecat în Germania. Era profesoară de limba română și iubea teatrul.

În următoarele luni ne-am văzut tot mai des. Mergeam la spectacole, la plimbări prin Herăstrău sau pur și simplu stăteam ore întregi la povești în bucătăria ei mică din Drumul Taberei. Simțeam cum mă schimb — parcă viața mea prindea din nou culoare.

Dar nu totul era roz. Prietenii mei făceau glume pe seama mea: „Ce faci, Victoraș? Te-ai îndrăgostit la bătrânețe?” Fratele meu mai mic m-a sunat special să mă întrebe dacă „nu cumva m-a lovit vreo criză a vârstei a treia”. Iar Mariana… ei bine, Mariana a fost cea mai dură:

— Să nu-ți imaginezi că femeile ca Adriana caută altceva decât siguranță la vârsta asta. Nu te lăsa păcălit!

M-au durut vorbele ei. Dar cel mai tare m-a durut când Adriana mi-a spus într-o seară:

— Victor, eu nu vreau doar o aventură târzie. Vreau să știu dacă putem construi ceva împreună… sau dacă doar ne pierdem timpul.

Am tăcut mult atunci. M-am uitat la mâinile mele — mâini care nu ținuseră niciodată un copil propriu de mână, care nu construiseră niciodată o casă pentru o familie adevărată. M-am întrebat dacă nu cumva am ratat tot ce era mai important în viață.

În noaptea aceea n-am dormit deloc. M-am plimbat prin apartament ca un leu în cușcă și mi-am amintit toate momentele când am fugit de responsabilitate. Mi-am dat seama că mi-e frică — dar nu de Adriana sau de iubire, ci de mine însumi. De faptul că poate e prea târziu.

A doua zi dimineață am sunat-o pe Adriana:

— Vreau să încercăm. Vreau să fiu cu tine, cu bune și cu rele. Poate n-o să fie ușor… dar vreau să risc.

A plâns la telefon și mi-a spus că mă iubește.

Au trecut șase luni de atunci. Ne-am mutat împreună într-un apartament mic din Militari. Învăț să gătesc pentru doi, să împart spațiul și timpul meu cu altcineva. Nu e ușor — uneori mă simt copleșit de schimbare sau mă sperie gândul că poate nu sunt suficient pentru ea.

Familia mea încă e sceptică; Mariana abia dacă mai vorbește cu mine. Prietenii mei fac glume, dar văd în ochii lor o urmă de invidie sau poate regret pentru curajul meu.

Dar eu? Eu simt că trăiesc cu adevărat pentru prima dată după zeci de ani.

Mă întreb uneori: Oare cât timp am pierdut fugind de ceea ce mi-ar fi putut aduce fericirea? Și dacă niciodată nu e prea târziu să începi din nou… tu ai avea curajul?