Ultima săptămână în care mama a venit să stea la noi: Casa nu-i mai aparținea

— Nora, nu mai pot să stau aici. Nu mai e casa mea, nu mă mai simt bine, mi-e frig tot timpul, mi-e dor de tata tău…

Vocea mamei răsuna slabă din camera de oaspeți, iar eu stăteam în prag, cu mâinile strânse pe halatul vechi de molton. Era a treia noapte la rând când o găseam trează, privind în gol spre fereastra aburită. Afară ningea mocnit, iar în casă era liniște, doar respirația grea a lui Haralambie se auzea din dormitorul nostru.

— Mamă, știi că nu poți să te întorci singură la apartament. Ești prea slăbită. Și doctorul a zis că ai nevoie de cineva aproape. Eu… eu încerc să fac tot ce pot.

Mi-am mușcat buza. Nu voiam să-i spun cât de greu îmi era. De când Haralambie nu mai poate merge decât cu cadrul, toată casa s-a transformat într-un labirint de obstacole: scaune mutate, covoare rulate, medicamente pe masă, program strict de mese și pastile. Iar acum, cu mama aici, totul părea să se prăbușească peste mine.

Mama a oftat și s-a tras mai aproape de calorifer.

— Nu vreau să fiu o povară…

Cuvintele ei mi-au străpuns inima. Am simțit cum se adună lacrimile în colțul ochilor, dar le-am înghițit. Nu aveam voie să cedez. Nu acum.

— Nu ești o povară, mamă. Ești mama mea.

Dar mintea mea urla contrariul. Eram prinsă între două lumi: cea a copilului care vrea să-și protejeze părintele și cea a adultului epuizat care nu mai știe cum să împartă timpul între nevoile tuturor.

A doua zi dimineață, Haralambie s-a trezit devreme. L-am ajutat să se ridice din pat și l-am dus la baie. Îl iubesc pe omul ăsta — mi-a crescut copiii ca pe ai lui, mi-a fost sprijin când am rămas văduvă la 35 de ani. Dar acum îl văd cum se micșorează pe zi ce trece, cum fiecare pas îl costă o durere nouă.

— Nora, ai grijă să nu uiți pastilele mamei tale. Și vezi că azi vine asistenta pentru el…

Vocea lui era blândă, dar simțeam reproșul ascuns: că nu reușesc să fiu peste tot și pentru toți.

La prânz, mama refuza mâncarea.

— Nu-mi place supa asta. Parcă nu are gust nimic aici…

— Mamă, e aceeași rețetă ca acasă.

— Nu-i adevărat. Acasă mirosea altfel…

Am simțit cum mă înfurii. Am lăsat lingura jos și am ieșit pe hol. M-am sprijinit de perete și am plâns în tăcere. De ce nu pot fi destul pentru ei? De ce mă simt vinovată orice aș face?

Seara, când copiii mei au sunat pe video din București, am încercat să par veselă.

— Bunica e bine? — a întrebat Ilinca.

— Da, draga mea. E doar puțin obosită.

Mama stătea în spatele meu și asculta. După ce am închis apelul, a murmurat:

— Niciodată n-ai știut să minți…

Am zâmbit amar.

În zilele următoare, tensiunea a crescut. Mama se plângea mereu: că nu are loc pentru lucrurile ei, că Haralambie ocupă prea mult spațiu cu cadrul lui, că televizorul e prea tare sau prea încet. Haralambie încerca să fie amabil, dar uneori răbufnea:

— Doamnă Marioara, dacă nu vă convine aici, spuneți! Poate găsim altă soluție!

Mama izbucnea în plâns și eu alergam între ei ca un pompier într-un incendiu fără sfârșit.

Într-o noapte am visat că eram din nou copil și mama mă ținea de mână pe drumul spre școală. M-am trezit cu lacrimi pe obraz și cu un gol imens în suflet.

A doua zi am găsit-o pe mama împachetându-și hainele.

— Plec la apartament. Nu mai pot aici.

— Mamă! Nu poți! Cine te ajută acolo?

— Mai bine singură decât să simt că deranjez!

Am izbucnit:

— Dar eu? Eu ce fac? Cum mă împart între voi? Cum să fiu fiică și soție și mamă și infirmieră?

Mama s-a uitat la mine cu ochii mari și triști.

— N-am vrut niciodată să-ți fie greu din cauza mea…

Am stat mult timp una lângă alta fără să spunem nimic. În cele din urmă am convins-o să rămână încă o zi.

Seara aceea a fost liniștită. Am stat toate trei la masă — eu, mama și Haralambie — și am povestit despre vremurile când eram tânără și mergeam la cules de mere cu tata. Am râs puțin, am plâns puțin.

Dar știam că nu pot continua așa la nesfârșit. Mama nu se va simți niciodată acasă aici; Haralambie are nevoie de liniște; eu mă pierd între două lumi care nu se mai întâlnesc.

A doua zi am sunat la Direcția de Asistență Socială. Am cerut ajutor pentru mama — cineva care să vină zilnic la ea acasă dacă se întoarce. Am plâns când am făcut asta: era ca și cum recunoșteam că nu pot duce totul singură.

Când am dus-o înapoi la apartamentul ei mic din cartierul vechi, mama m-a strâns tare în brațe:

— Să nu te simți vinovată niciodată pentru că ai grijă de tine.

Acum stau pe canapea și mă uit la poza noastră din copilărie. Mă întreb: oare chiar putem avea grijă de cei dragi fără să ne pierdem pe noi? Sau sacrificiul e singura dovadă adevărată de iubire?