Ultima Scrisoare a Tatălui Meu

— Nu pot să cred că ai făcut asta, Vlad! Ți-am spus de atâtea ori că nu vreau să te implici în afacerile astea murdare!
Vocea tatălui meu, Ion, răsuna încă în mintea mea, chiar dacă trecuse deja un an de când îl pierdusem. Era o seară rece de noiembrie, iar eu stăteam în camera mea, privind la poza noastră de familie de pe raft. Mama plângea în bucătărie, iar sora mea, Ana, se închisese în camera ei și nu mai vorbea cu nimeni.

Tatăl meu fusese un om dur, cu mâinile bătătorite de muncă și cu ochii mereu obosiți. Lucra la combinatul chimic din orașul nostru mic din Oltenia și, deși nu ne lipsea nimic esențial, banii nu ajungeau niciodată pentru visele mele. Mereu îmi spunea că trebuie să fiu bărbat, să nu mă plâng și să nu mă abat de la drumul drept. Dar eu voiam altceva. Voiam să plec la București, să devin actor. El râdea mereu când îi spuneam asta.

— Actor? Vlad, tu ai văzut vreodată un actor care să-și plătească facturile la timp? Lasă prostiile și pune mâna pe carte sau vino cu mine la combinat!

Ultima noastră ceartă a fost chiar cu două zile înainte să moară. Îi spusesem că am fost acceptat la UNATC și că vreau să plec. El a izbucnit:

— Dacă pleci, să nu te mai întorci! Nu vreau să aud de rușine în casa asta!

Am plecat trântind ușa, iar două zile mai târziu am primit telefonul care mi-a schimbat viața: tata suferise un infarct la muncă. N-am apucat să ne împăcăm. N-am apucat să-i spun că îl iubesc sau că tot ce făceam era ca să fiu mândru de mine și, poate, într-o zi și el de mine.

Un an am trăit cu vinovăția asta. Am renunțat la București și m-am angajat la același combinat, ca să-i ajut pe mama și Ana. În fiecare zi mă trezeam cu gândul că poate aș fi putut schimba ceva dacă nu eram atât de încăpățânat. Seara, când toți dormeau, mă duceam în camera lui și îi citeam jurnalul vechi sau îi miroseam cămașa preferată. Mă simțeam singur și gol.

În ziua în care s-a împlinit un an de la moartea lui, am găsit o scrisoare ascunsă între paginile jurnalului. Era adresată mie, cu scrisul lui stângaci:

„Vlad,

Nu știu dacă vei citi vreodată rândurile astea. Poate că atunci când o vei face eu nu voi mai fi aici. Am fost aspru cu tine pentru că mi-a fost frică. Frică să nu greșești cum am greșit eu, frică să nu suferi cum am suferit eu. Dar tu ești altfel decât mine. Ai curajul pe care eu nu l-am avut niciodată. Dacă vrei să pleci la București, fă-o! Să nu trăiești cu regrete ca mine. Să fii fericit, băiete!”

Am izbucnit în plâns. Mama a venit lângă mine și m-a strâns în brațe fără să spună nimic. În clipa aceea am simțit că tata era acolo, cu noi.

Seara aceea a schimbat totul. Am decis să-mi urmez visul și să plec la București. Ana m-a susținut, iar mama mi-a făcut pachet cu plăcinte și mi-a spus să nu uit niciodată de unde am plecat.

În trenul spre București, privind pe geam la câmpurile cenușii ale Olteniei, mi-am dat seama cât de mult ne rănesc orgoliile și tăcerile dintre noi. Cât de mult contează un „te iubesc” spus la timp sau o îmbrățișare sinceră.

Mă întreb acum: câți dintre noi trăim cu regrete pentru lucruri nespuse? Câți ne iertăm părinții pentru greșelile lor omenești? Poate că ar trebui să avem curajul să ne urmăm visurile și să spunem ce simțim înainte să fie prea târziu.