Ultima Scrisoare către Maria: Povestea unei Regăsiri Întârziate

„Maria, te rog, nu închide! Lasă-mă să-ți spun doar atât…” Glasul meu răsună stins în receptor, iar liniștea de la celălalt capăt al firului mă strivește. Sunt în bucătăria apartamentului meu mic din cartierul Drumul Taberei, cu mâinile tremurând pe telefonul vechi. E trecut de miezul nopții și afară plouă mărunt, ca o pedeapsă blândă pentru toate greșelile mele.

Nu am mai vorbit cu Maria de aproape treizeci de ani. Am divorțat când aveam 24 de ani, după ce am făcut-o să plângă prea des și am crezut că libertatea e tot ce contează. Acum am 54, niciun copil, niciun job stabil și niciun prieten adevărat. Doar amintirile care mă bântuie noaptea, când nu pot dormi și mă uit la tavanul scorojit.

Totul a început cu o scrisoare pe care am găsit-o întâmplător printre vechile mele acte. Era de la Maria, scrisă cu litere rotunde, de mână: „Dacă vreodată vei simți că vrei să vorbim, să știi că eu nu port ură.” Am citit-o de zeci de ori, până când hârtia s-a mototolit între degete. M-am hotărât să o caut. Nu pentru iertare, ci pentru că nu mai suportam să trăiesc cu întrebarea: „Ce-ar fi fost dacă?”

Am sunat-o într-o seară, după ce am băut două pahare de vin ieftin. Mi-a răspuns un bărbat: „Alo? Cine sunteți?” Am închis imediat. A doua zi am încercat din nou. De data asta mi-a răspuns ea. Vocea ei era matură, dar caldă. „Bună, Maria… sunt Radu.”

A urmat o tăcere lungă. „Radu? Ce s-a întâmplat?”

„Nimic… adică totul. Voiam doar să știu dacă ești bine.”

A oftat. „Sunt bine. Am doi copii mari, un soț care mă iubește și… o viață liniștită.”

M-am simțit ca un intrus în propria mea poveste. Am vrut să-i spun cât mi-e de dor, cât regret că am lăsat-o să plece, dar cuvintele mi-au rămas în gât.

„Radu, de ce m-ai sunat după atâta timp?”

„Nu știu… Poate pentru că nu mai am nimic și mi-am dat seama prea târziu ce-am pierdut.”

A râs trist. „Știi, viața merge înainte. Și eu am avut momente când m-am întrebat dacă ai fi putut fi altfel. Dar acum nu mai contează.”

Am închis telefonul și am izbucnit în plâns. Nu plânsesem niciodată pentru Maria până atunci. Mereu am fost prea mândru.

În zilele următoare am început să mă gândesc la tot ce s-a întâmplat între noi: certurile din garsoniera din Militari, serile când veneam târziu acasă și ea mă aștepta cu ciorbă caldă și ochii roșii de plâns. Îmi amintesc cum îi promiteam că o să fie mai bine, dar niciodată nu mă țineam de cuvânt.

După divorț, am încercat să-mi refac viața cu alte femei: Ioana, care voia copii și stabilitate; Simona, care era prea tânără și visătoare; Loredana, care m-a părăsit când am rămas fără serviciu la 45 de ani. Niciuna nu a fost ca Maria. Niciuna nu a avut răbdarea ei.

Acum stau singur într-un apartament mic, cu mobila veche și televizorul care bâzâie mereu pe știri. Prietenii mei s-au risipit: unii au murit, alții au plecat în străinătate sau s-au retras în lumea lor mică de familie și griji cotidiene.

Am încercat să-mi găsesc un rost: am lucrat ca paznic la un supermarket din Rahova, dar m-au dat afară după ce m-au prins dormind pe scaun; am vândut ziare la metrou, dar nimeni nu mai cumpără ziare; am încercat să scriu poezii pentru reviste obscure, dar nu m-a publicat nimeni.

Într-o zi, am primit un mesaj de la Maria: „Sper că ești bine. Ai grijă de tine.” Atât. Am citit mesajul de zeci de ori și mi-am dat seama că nu mai pot schimba nimic.

Am început să merg la biserică duminica dimineața, nu pentru credință, ci pentru liniște. Preotul bătrân m-a întrebat într-o zi: „Fiule, ce te apasă?” I-am spus povestea mea pe scurt. A oftat și mi-a zis: „Iertarea vine greu, dar trebuie să începi cu tine însuți.”

M-am întâlnit cu fratele meu mai mic, Sorin, după ani buni. El are familie, copii mari la facultate și o casă frumoasă la marginea Bucureștiului. M-a privit lung peste masă: „Radu, trebuie să mergi mai departe. Maria e fericită acum. Tu ce vrei să faci cu restul vieții tale?”

Nu știam ce să-i răspund. M-am gândit mult la asta. Seara târziu, când ploaia lovește geamul și orașul doarme, mă întreb dacă există o a doua șansă pentru oameni ca mine.

Într-o zi am decis să-i scriu Mariei o ultimă scrisoare:

„Dragă Maria,
Nu-ți cer nimic. Vreau doar să știi că îmi pare rău pentru tot ce n-am fost și pentru tot ce ai fi meritat să ai lângă tine. Îți mulțumesc că ai existat în viața mea și că m-ai iubit cândva. Să fii fericită.
Radu”

Am lăsat scrisoarea la poștă și am simțit pentru prima dată că pot respira din nou.

Acum îmi caut un job nou – orice – și încerc să mă împac cu mine însumi. Poate că nu voi mai avea niciodată o familie sau dragostea pe care am pierdut-o, dar poate pot găsi liniștea.

Mă întreb uneori: Oare câți dintre noi trăim cu regrete pe care nu le putem șterge? Și dacă ar fi să luăm totul de la capăt, am face alegerile corecte sau am repeta aceleași greșeli?