Ultima scrisoare de la tata: Povestea unei iubiri interzise și a unei familii destrămate

— Nu ai voie să citești acolo! — vocea mamei a spart liniștea din sufragerie, iar eu am tresărit cu scrisoarea în mână, simțind cum sângele îmi urcă în obraji. Era o seară mohorâtă de noiembrie, ploaia bătea în geamuri, iar eu, Mara, aveam 28 de ani și încă locuiam cu părinții mei într-un apartament vechi din Pitești. Scrisoarea, găsită întâmplător în sertarul secret al biroului tatălui meu, părea să pulseze în palmă ca o inimă vie.

— E doar o hârtie, mamă, ce poate fi atât de grav? — am întrebat, dar vocea mi-a tremurat. Mama a venit spre mine cu pași repezi, a încercat să mi-o smulgă, dar deja citisem primele rânduri: „Dragă Ilinca, dacă citești asta, înseamnă că nu am avut curajul să-ți spun adevărul la timp…”

Am simțit cum lumea se prăbușește sub mine. Tata, omul pe care îl crezusem mereu stâlpul familiei, avea un secret. Mama a izbucnit în plâns, iar eu am fugit în camera mea, cu scrisoarea strânsă la piept. Am citit-o de zeci de ori în acea noapte. Tata îi mărturisea mamei că, înainte să se căsătorească, avusese o relație cu o altă femeie, Rodica, și că din acea iubire interzisă mă născusem eu. Mama acceptase să mă crească, dar niciodată nu reușise să mă iubească pe deplin.

A doua zi dimineață, am coborât la bucătărie. Tata stătea la masă, cu ochii în ceașca de cafea. Mama nu mai era acolo. Am simțit un gol imens.

— De ce nu mi-ați spus niciodată? — am întrebat cu voce joasă.

Tata a ridicat privirea. Ochii lui erau roșii.

— Am vrut să te protejez, Mara. Să nu simți că ești altfel. Dar mama ta… nu a putut trece peste.

— Nu e mama mea! — am izbucnit. — Și tu nu ești omul pe care l-am crezut!

Am ieșit trântind ușa. Am mers ore întregi prin ploaie, încercând să-mi pun ordine în gânduri. Cine eram eu, de fapt? O greșeală? Un secret rușinos?

În zilele următoare, atmosfera din casă a devenit irespirabilă. Mama nu-mi mai vorbea deloc, iar tata încerca să mă convingă că totul va fi bine. Dar eu nu mai puteam rămâne acolo. Am început să caut informații despre Rodica. După multe telefoane și mesaje, am găsit-o: locuia într-un sat din apropiere de Curtea de Argeș.

Într-o sâmbătă dimineață, am luat trenul și am ajuns la poarta unei case modeste. O femeie cu părul alb și ochii verzi m-a privit lung.

— Tu ești Mara? — a întrebat ea, cu voce tremurată.

Am dat din cap. Ne-am privit câteva secunde, apoi ea m-a strâns în brațe. Am plâns amândouă, ca două străine care se recunosc după o viață întreagă.

— De ce m-ai lăsat? — am întrebat printre lacrimi.

— Nu am avut de ales, draga mea. Eram tânără, săracă și lumea nu ar fi acceptat copilul unui bărbat însurat. Dar te-am iubit mereu, chiar dacă de la distanță.

Am petrecut ore întregi vorbind despre trecut, despre tata, despre viața ei grea. Am simțit pentru prima dată că aparțin cuiva, că nu sunt doar o povară.

Când m-am întors acasă, mama mă aștepta în hol.

— Ai fost la ea, nu-i așa? — a spus rece.

— Da. Și am aflat cine sunt.

— Poate că ar fi mai bine să pleci — a spus ea, cu ochii goi. — Nu pot trăi cu tine aici.

Tata a încercat să intervină, dar mama l-a oprit cu un gest scurt. Am înțeles că nu mai am loc în acea casă. Mi-am făcut bagajele și am plecat la Rodica. Ea m-a primit cu brațele deschise, iar pentru prima dată în viață am simțit căldura unei familii adevărate.

Au trecut luni de zile până când am reușit să-mi găsesc un rost. Am început să lucrez la o librărie din sat, să citesc și să scriu. Tata venea uneori să mă vadă, dar mama nu a mai vrut să audă de mine. Am suferit enorm, dar am învățat să iert. Am înțeles că fiecare om are limitele lui și că uneori iubirea nu e suficientă pentru a vindeca răni vechi.

Într-o zi, am primit o altă scrisoare de la tata. Era bolnav și voia să-și ceară iertare pentru tot. M-am dus la spital și l-am ținut de mână până la sfârșit. În ultimele lui clipe, mi-a spus:

— Tu ești lumina mea, Mara. Nu lăsa trecutul să te definească.

Acum, când privesc în urmă, mă întreb: Oare câți dintre noi trăim cu secrete care ne macină sufletul? Cât de mult putem ierta și cât de mult putem merge mai departe fără să ne pierdem pe noi înșine?