Ultimatumul mamei: Reuniunea care ne-a schimbat viața

— Nu mai pot, nu mai pot să fiu invizibilă în propria mea casă! am izbucnit într-o seară, după ce am strâns din nou masa singură, iar vocile copiilor mei răsunau din camerele lor, fiecare preocupat de viața lui. Mă numesc Violeta, am 62 de ani și, deși am crescut trei copii, mă simt mai singură ca niciodată. De când au crescut și și-au văzut fiecare de drum, casa asta mare a devenit un muzeu al amintirilor, iar eu, o fantomă care bântuie printre ele.

În acea seară, am intrat în camera lui Radu, băiatul meu cel mare, care se mutase înapoi după divorț. Stătea cu ochii în telefon, cu căștile pe urechi, de parcă lumea din jur nu mai conta. — Radu, putem să vorbim? am întrebat, încercând să-mi stăpânesc vocea care tremura. A oftat, și-a dat jos căștile, dar privirea lui era absentă. — Ce e, mamă? — Nu mai pot să fac totul singură. Vreau să știu dacă mai contez pentru voi, dacă mai suntem o familie sau doar niște străini sub același acoperiș.

A doua zi, am chemat-o și pe Irina, fata mea mijlocie, care venea rar pe acasă, mereu ocupată cu serviciul și copiii ei. Și pe Vlad, cel mic, care locuia la garsoniera lui, dar venea să mănânce și să-și spele hainele. I-am așezat pe toți la masă, ca pe vremuri, dar de data asta nu era niciun motiv de sărbătoare. — Am luat o decizie, am spus, privind fiecare copil în ochi. Dacă nu vă implicați mai mult, dacă nu contribuiți la cheltuieli și la treburile casei, o să vând casa. O să mă mut la un cămin de bătrâni. Nu mai pot să duc totul singură.

A urmat o liniște apăsătoare, spartă doar de vocea Irinei, care a izbucnit: — Cum să vinzi casa? Aici am crescut! — Și ce vrei să fac, Irina? Să mă uit cum mă sting încet, singură, în timp ce voi vă vedeți de viețile voastre? am răspuns, simțind cum lacrimile îmi ard ochii. Vlad a dat din umeri, încercând să pară indiferent: — Dacă vrei să vinzi, vinde. Dar să nu te aștepți să ne simțim vinovați. Radu a rămas tăcut, dar i-am văzut maxilarul încordat. Știam că îl doare, dar nu voia să arate.

Zilele următoare au fost un coșmar. Irina nu mi-a mai răspuns la telefon, Vlad a venit doar să-și ia niște haine, iar Radu s-a închis în camera lui. Mă simțeam ca un dictator care a dat o sentință nedreaptă, dar și ca o victimă care nu mai are nimic de pierdut. Am început să caut anunțuri pentru vânzarea casei și să mă interesez de cămine de bătrâni. O vecină, tanti Mariana, mi-a spus: — Ești sigură că vrei să faci asta, Violeta? — Nu mai am de ales, i-am răspuns. Dacă nu fac eu ceva, nu va face nimeni.

Într-o seară, când mă pregăteam să mă culc, am auzit ușa de la intrare trântindu-se. Era Radu. — Mamă, putem să vorbim? m-a întrebat, cu o voce pe care nu i-o mai auzisem de mult, blândă, aproape copilărească. — Am vorbit cu Irina și cu Vlad. Nu vrem să pierdem casa. Și nici pe tine. Am fost egoiști, știu. Dar nu ne-ai spus niciodată cât de greu îți e. — V-am spus, dar n-ați vrut să auziți, am șoptit. — Poate că ai dreptate. Dar hai să încercăm altfel. Să facem un plan, să ne împărțim cheltuielile, să venim mai des pe acasă. Să fim din nou o familie.

A doua zi, Irina a venit cu copiii. M-a îmbrățișat, plângând: — Îmi pare rău, mamă. Am fost orbită de problemele mele. N-am vrut să te rănesc. Vlad a venit și el, cu o pungă de cumpărături și o sticlă de vin. — Hai să gătim împreună, mamă, ca pe vremuri. Am râs, am plâns, am povestit. Pentru prima dată după mult timp, casa a fost plină de viață, de miros de mâncare și de râsete.

Am făcut un plan: fiecare urma să contribuie la cheltuieli, să vină la masă de familie o dată pe săptămână, să mă ajute la treburile casei. Nu era perfect, dar era un început. Am simțit că nu mai sunt singură, că nu mai sunt doar o umbră printre pereți reci.

Într-o seară, după ce au plecat toți, am rămas singură în bucătărie, privind masa plină de farfurii goale și firimituri. Am zâmbit, pentru că, pentru prima dată după ani de zile, nu mă deranja să strâng după ei. Pentru că știam că vor reveni. Și că, într-un fel, criza asta ne-a adus mai aproape.

Mă întreb acum: câți dintre noi, părinții, ajungem să ne simțim invizibili în casele pe care le-am construit cu atâta trudă? Și câți copii își dau seama cât de mult doare singurătatea? Poate că uneori trebuie să zgudui temelia ca să vezi cine rămâne lângă tine. Voi ce ați face în locul meu?