Umbra casei mele: Povestea unei evadări

— Nu mai pot, Vlad! Nu mai pot să trăiesc așa! am șoptit printre dinți, în timp ce el trântea ușa după cearta noastră obișnuită de seară. Copiii, Ana și Radu, stăteau lipiți de mine, cu ochii mari și umezi. Afară bătea vântul cu putere, iar tunetele păreau să răspundă strigătelor lui Vlad. În acea clipă, am știut că nu mai pot amâna: trebuia să fug.

Am împachetat în grabă câteva haine, carnetele de sănătate ale copiilor și o fotografie cu mama, singura care mă mai ținea legată de cine am fost odată. Am ieșit pe furiș din apartament, cu inima bătându-mi nebunește în piept. Ana mă întreba în șoaptă: „Mami, unde mergem?” I-am strâns mâna și i-am spus doar atât: „La Irina. Ea ne va ajuta.”

Irina era prietena mea din liceu. Ne-am promis mereu că vom fi acolo una pentru cealaltă, orice s-ar întâmpla. Am ajuns la ea acasă udă leoarcă, cu copiii tremurând lângă mine. Am bătut la ușă cu disperare. Ea a deschis și m-a privit șocată.

— Doamne, Loredana! Ce s-a întâmplat?

— Te rog… nu mă întreba acum. Lasă-mă să intru. Copiii sunt obosiți și speriați.

Irina s-a dat la o parte și ne-a poftit înăuntru. Dar înainte să apuc să intru bine în hol, Marius, soțul ei, a apărut în capul scărilor.

— Ce-i cu gălăgia asta? Cine e la ora asta?

Irina a încercat să-i explice, dar el s-a uitat la mine cu o privire rece:

— Loredana, îmi pare rău pentru tine, dar nu putem să vă ținem aici. Avem și noi problemele noastre. Dacă află Vlad că sunteți aici, cine știe ce se poate întâmpla?

Am simțit cum mi se taie picioarele. Irina s-a uitat la mine neputincioasă. Copiii au început să plângă încet. Am încercat să-l înduplec pe Marius:

— Te rog… nu avem unde merge. E doar pentru o noapte. Mâine dimineață plecăm.

El a dat din cap:

— Nu pot risca. Îmi pare rău.

Irina a început să plângă și ea:

— Marius, te rog! E prietena mea cea mai bună! Nu poți fi atât de rece!

El a ridicat tonul:

— Nu vreau scandal cu Vlad! Știi cum e! Dacă vine aici și face vreo nebunie?

M-am simțit mică, umilită și trădată. Am ieșit din casă cu copiii după mine, fără să știu unde mă duc. Ploua torențial. Am mers pe stradă fără țintă, încercând să-mi adun gândurile. Ana s-a împiedicat și a început să plângă mai tare.

În mintea mea se derulau toate momentele în care am suportat tăcerile apăsătoare ale lui Vlad, țipetele lui, ușile trântite, amenințările voalate: „Dacă pleci, nu mai vezi copiii!” Sau: „Nimeni nu te va ajuta niciodată!”

Avea dreptate? Chiar nu aveam pe nimeni?

Am ajuns în cele din urmă la o biserică mică de cartier. Am bătut la ușa casei parohiale. Un preot bătrân mi-a deschis și m-a privit lung.

— Ce s-a întâmplat, mamă?

I-am spus povestea printre sughițuri. Ne-a poftit înăuntru și ne-a dat ceai cald și pături uscate. Copiii au adormit pe o canapea veche.

— Nu e mult ce pot face, dar aici sunteți în siguranță pentru noaptea asta, mi-a spus blând părintele.

În acea noapte am plâns în tăcere lângă copiii mei adormiți. M-am gândit la Irina și la cât de greu îi va fi să-și privească soțul după ce m-a lăsat afară în ploaie. M-am gândit la Vlad și la cât de mult îl lăsasem să-mi controleze viața.

A doua zi dimineață am sunat la un centru pentru victimele violenței domestice. O doamnă pe nume Camelia mi-a vorbit cu blândețe la telefon:

— Nu sunteți singură. Veniți aici cu copiii. Vă vom ajuta să începeți de la zero.

Am simțit pentru prima dată o rază de speranță după mult timp.

Au urmat luni grele: hârtii, audieri la poliție, vizite la psiholog pentru copii. Vlad a încercat să mă caute de câteva ori, dar nu i-am răspuns niciodată direct. Irina m-a sunat plângând:

— Loredana, îmi pare rău! Nu știu cum să repar ce s-a întâmplat…

Nu am putut să-i spun nimic atunci. Durerea era prea proaspătă.

Acum locuiesc într-o garsonieră mică împreună cu Ana și Radu. Încercăm să ne refacem viața pas cu pas. Copiii merg la școală și zâmbesc din nou. Eu lucrez ca vânzătoare într-un supermarket și mă bucur de fiecare zi fără frică.

Uneori mă întreb dacă prietenia adevărată poate supraviețui fricii sau dacă oamenii sunt condamnați să-și apere liniștea cu prețul sufletului altuia.

Oare câți dintre noi ar fi avut curajul să deschidă ușa într-o noapte ca aceea? Ce ați fi făcut voi dacă ați fi fost în locul Irinei sau al lui Marius?