Umbra Lăcomiei: Povestea Unei Familii Frânte
— Nu pot să cred că ați ajuns atât de jos, strigă Naomi, cu ochii înlăcrimați, în timp ce stătea în pragul ușii, tremurând de frig. Era decembrie, iar vântul mușca din obrajii ei uscați. Eu și soțul meu, Radu, tocmai ajunseserăm la casa veche din satul bunicilor, după ce primisem un telefon disperat de la ea.
— Mamă, te rog, nu mai plânge, i-a spus Radu încercând să o îmbrățișeze. Dar ea s-a tras înapoi, rușinată și rănită.
Totul a început cu câteva luni înainte, când socrul meu, Ion, s-a stins pe neașteptate. Casa bătrânească și puținul pământ rămaseseră pe numele lui. Naomi, rămasă singură, se baza pe copiii ei: Radu și sora lui, Lili. Dar Lili și soțul ei, Dorel, au văzut moartea lui Ion ca pe o oportunitate. Au venit cu acte pregătite, cu avocați și cu vorbe dulci care ascundeau intenții amare.
— Mamă, e mai bine să semnezi acum. Nu vrei să te complici cu hârtii și procese, nu? îi spunea Lili într-o zi, cu un zâmbet fals.
Naomi nu știa să citească bine. A avut încredere în fiica ei. A semnat fără să știe că renunță la dreptul de a locui în propria casă. Când a aflat adevărul, era prea târziu: Lili și Dorel o dăduseră afară din casă sub pretextul că trebuie să renoveze și să vândă.
— Cum să faci așa ceva propriei mame? am întrebat-o pe Lili când am aflat.
— Nu e treaba ta! E casa noastră acum! Dacă vrea să stea aici, să plătească chirie ca toți oamenii! mi-a răspuns cu răceală.
Radu era devastat. Îl vedeam noaptea cum se uită la tavan, fără să poată adormi. Îl măcina vinovăția că nu a fost mai atent, că nu a protejat-o pe Naomi. Într-o zi, am găsit-o pe Naomi stând într-un șopron din spatele casei, cu o pătură subțire și o cană de ceai rece lângă ea.
— Nu vreau să vă fiu povară… Poate e mai bine așa… mi-a spus ea cu voce stinsă.
Atunci am decis: nu puteam lăsa lucrurile așa. Am luat-o pe Naomi la noi în apartamentul mic din București. Nu era ușor — aveam deja doi copii mici și spațiul era limitat — dar nu puteam sta nepăsători.
Lili și Dorel au încercat să ne convingă că totul e legal și corect. Au venit chiar și la noi acasă:
— Să nu vă băgați unde nu vă fierbe oala! Dacă vreți scandal, mergeți la poliție! ne-a amenințat Dorel.
Am încercat să vorbim cu un avocat. Ne-a spus că e greu să dovedim că Naomi a fost păcălită — semnătura ei era pe acte. Am simțit cum ne scufundăm într-un hău de neputință.
Între timp, Naomi se stingea pe zi ce trecea. Nu mai zâmbea niciodată. Copiii mei o întrebau:
— Bunico, de ce plângi mereu?
Ea le mângâia capul și le spunea:
— Pentru că uneori oamenii uită să fie buni.
Radu s-a certat urât cu sora lui. Nu mai vorbiseră de luni de zile. Mama lui era tot mai bolnavă — suferea de inimă și nu voia să meargă la doctor.
— N-am pentru cine să mă fac bine… Ce rost are? murmura ea uneori.
Într-o seară geroasă de februarie, am găsit-o pe Naomi privind pe fereastră la fulgii de zăpadă care cădeau peste oraș.
— Mi-e dor de casă… De Ion… De vremurile când eram toți împreună la masă… Acum totul s-a dus…
Am simțit atunci o furie surdă împotriva Lilei și a lui Dorel. Cum puteau dormi liniștiți știind ce au făcut? Cum poate lăcomia să întunece atât de tare sufletul unui om?
Când Naomi s-a stins, la început de primăvară, am simțit că o parte din mine a murit odată cu ea. La înmormântare, Lili a venit îmbrăcată elegant, cu ochii uscați și privirea rece.
— S-a dus… Acum putem vinde casa liniștiți, i-a șoptit lui Dorel.
Radu nu i-a mai vorbit niciodată. Am rupt orice legătură cu ei. Copiii mei au întrebat mult timp de ce nu mai mergem la țară sau de ce nu-și mai văd mătușa.
— Uneori trebuie să ne protejăm sufletul chiar dacă doare… le-am spus.
Acum, când privesc în urmă, mă întreb: oare am făcut tot ce puteam? Oare există iertare pentru cei care distrug familia pentru bani? Sau rănile acestea nu se vindecă niciodată?
Poate voi găsi răspunsul într-o zi… Dar voi? Ce ați fi făcut în locul meu?