Umbra moștenirii: Cum am descoperit adevărul despre nora mea chiar înainte de nuntă

— Nu pot să cred că fac asta, șopti Irina, cu vocea tremurândă, în timp ce-și aranja rochia albă în oglinda din camera de hotel. — Dar, Doamne, după ce pun mâna pe banii lor, scap de Mihai și sunt liberă!

Am rămas încremenită în spatele ușii întredeschise. Inima îmi bătea atât de tare încât mi se părea că o să mă audă. Mă pregăteam să intru să-i spun că buchetul e gata, dar cuvintele ei m-au lovit ca un trăsnet. Fiul meu, Mihai, era la câțiva pași distanță, fericit, fără să știe că viața lui urma să fie distrusă de femeia pe care o iubea. M-am retras încet, cu lacrimi în ochi, încercând să nu fac zgomot.

Mă numesc Camelia și sunt mama lui Mihai. Am crescut singură un băiat bun, muncitor, după ce soțul meu, Doru, a murit într-un accident de mașină acum doisprezece ani. Am tras din greu să-i ofer tot ce avea nevoie și, când a venit vremea, i-am lăsat moștenire casa părintească și o mică afacere de familie — o brutărie pe care o conduceam împreună. Pentru mine, familia era totul.

Când Mihai a adus-o pe Irina acasă prima dată, am simțit că ceva nu e în regulă. Era frumoasă, educată, dar mereu părea grăbită, neatentă la detalii și nu se implica deloc în treburile casei. Mama ei, doamna Stancu, era la fel de distantă și mereu cu ochii pe ceas sau pe telefon. Dar Mihai era îndrăgostit până peste cap și nu vedea nimic rău la ea.

În ziua nunții lor, totul părea perfect la suprafață: invitați eleganți, muzică bună, flori peste tot. Dar eu știam adevărul. M-am dus la sora mea, Lidia, care mă ajuta cu organizarea și i-am spus totul printre suspine.

— Camelia, trebuie să faci ceva! Nu poți lăsa fata asta să-i distrugă viața lui Mihai! mi-a spus ea cu hotărâre.

— Dar dacă greșesc? Dacă am interpretat greșit? Dacă Mihai nu mă va ierta niciodată?

— Mai bine să te urască pentru adevăr decât să sufere o viață întreagă pentru o minciună!

Am decis atunci să-i întind o capcană Irinei. Am rugat-o pe Lidia să o invite pe Irina într-o cameră separată sub pretextul că trebuie să semneze niște acte pentru cadourile de nuntă. Eu m-am ascuns în spatele unei perdele groase din colțul camerei. Lidia a început discuția:

— Irina, știi că Mihai va primi azi actele pentru brutărie și casa? Totul va fi pe numele lui.

Irina a zâmbit larg:

— Da? Ce bine! Asta înseamnă că pot să mă ocup eu de vânzarea casei cât mai repede.

— Dar Mihai știe?

— Nu trebuie să știe. O să-i spun că avem nevoie de bani pentru o vacanță sau pentru mobilă nouă. Oricum nu se pricepe la afaceri.

Mi s-a făcut rău când am auzit cât de sigură era pe ea. Am ieșit din ascunzătoare și am privit-o direct în ochi.

— Irina, dacă tot ai planuri atât de mari cu averea noastră, poate ar trebui să știi că nu vei primi nimic dacă nu semnezi un contract prenupțial!

A încremenit. Fața i s-a albit și a început să bâlbâie:

— Nu… nu e nevoie de așa ceva… Eu îl iubesc pe Mihai!

— Atunci nu ai nimic de ascuns! Dacă îl iubești cu adevărat, semnează contractul!

A început să plângă și a fugit din cameră. Lidia m-a luat în brațe.

— Ai făcut ce trebuia.

Dar nu era atât de simplu. Mihai a venit la mine furios:

— Mamă! Ce-ai făcut? De ce ai umilit-o pe Irina?

I-am povestit totul. La început nu m-a crezut. Apoi i-am pus să asculte înregistrarea discuției dintre Irina și Lidia — da, am avut inspirația să pun telefonul pe masă înainte să înceapă totul.

Mihai a plâns ca un copil mic.

— Cum am putut fi atât de orb? Cum am putut să cred că cineva ca ea mă iubește?

L-am ținut în brațe ore întregi. Nunta s-a anulat chiar înainte de a începe ceremonia. O parte din invitați au plecat supărați sau dezamăgiți; alții au rămas și ne-au susținut. Doamna Stancu a făcut un scandal monstru și m-a acuzat că i-am ruinat fiica.

În zilele următoare, Mihai a fost devastat. Nu mai voia să vorbească cu nimeni, nu mai mergea la brutărie și refuza orice ajutor. M-am simțit vinovată — poate dacă nu aș fi intervenit, ar fi fost mai fericit măcar pentru o vreme? Dar știam că adevărul trebuie spus.

Au trecut luni până când Mihai a început să-și revină. A venit într-o seară la mine în bucătărie și mi-a spus:

— Mamă, îți mulțumesc că m-ai salvat. Poate n-o să pot iubi prea curând pe altcineva, dar măcar știu cine sunt prietenii mei adevărați.

Am plâns împreună și ne-am promis că vom fi mereu sinceri unul cu celălalt.

Astăzi, când privesc în urmă, mă întreb: oare am făcut bine? Oare e drept ca o mamă să intervină atât de brutal în viața copilului ei? Sau uneori dragostea de mamă trebuie să fie mai puternică decât orice frică?

Voi ce ați fi făcut în locul meu? Ați fi riscat liniștea familiei pentru adevăr sau ați fi lăsat lucrurile să meargă înainte?