Umbra moștenirii: Povestea unei alegeri care a rupt o familie

— Nu mai insista, Ilinca! Am semnat deja, nu mai e nimic de făcut!
Vocea mamei răsuna spart în bucătăria mică, plină de aburul ciorbei care fierbea pe aragazul vechi. Mâinile îi tremurau ușor, iar ochii îi fugeau spre fereastra aburită, ca și cum ar fi căutat acolo un răspuns pe care eu nu-l puteam oferi.
— Dar cum să renunți la tot, mamă? Tata a muncit o viață pentru casa aia! Cum să-i lași totul Mărioarei?
M-am prăbușit pe scaun, simțind cum mi se strânge inima. Eram obosită, după o zi întreagă la serviciu și încă una acasă, făcând curat și având grijă de mama, care abia se mai ținea pe picioare de când cu boala.
— Ilinca, mătușa ta are nevoie mai mare. Are trei copii, tu ești singură, te descurci. Și oricum… nu vreau scandaluri.
Am simțit cum îmi fierbe sângele. Mereu aceeași poveste: eu sunt cea puternică, cea care trebuie să rabde, să tacă, să se sacrifice. Dar cine are grijă de mine? Cine mă întreabă dacă pot sau nu?

Adevărul e că nu pot. Nu mai pot. De doi ani stau cu chirie într-o garsonieră umedă, cu pereți subțiri ca foaia de ceapă. Salariul meu de educatoare abia îmi ajunge pentru facturi și medicamentele mamei. În fiecare seară mă întorc acasă cu sufletul greu, știind că nu am niciun colț al meu pe lumea asta. Casa părintească ar fi fost singura mea ancoră, dar acum…

Mărioara, sora mamei, a venit ieri cu un zâmbet larg și un cozonac cald. A vorbit mult despre cât de greu îi este cu copiii ei mari, care nu-și găsesc de lucru și stau toți claie peste grămadă în apartamentul lor mic din cartierul vecin. Mama a oftat și a semnat actele fără să clipească. Eu am privit scena ca pe un film prost, fără să pot interveni.

— Ilinca, nu te supăra pe mine… — a încercat mama să mă liniștească mai târziu, când am rămas singure. — Tu ai suflet bun, o să înțelegi într-o zi.

Dar nu înțeleg. Nu pot să accept că după o viață de muncă și sacrificii, tot ce ne-a rămas se duce la altcineva doar pentru că „așa e bine”. Ce e bine? Să rămân eu pe drumuri? Să mă simt mereu datoare tuturor?

În noaptea aceea n-am dormit deloc. Am stat cu ochii în tavan și am ascultat respirația grea a mamei din camera alăturată. M-am gândit la tata — cum ar fi reacționat el? Poate ar fi bătut cu pumnul în masă sau poate ar fi tăcut ca mama. Poate că nici el n-ar fi avut curajul să se pună împotriva „familiei”.

A doua zi am mers la serviciu ca un robot. Copiii mi-au adus flori de câmp și mi-au zâmbit larg, dar eu nu am putut decât să le răspund mecanic. Colega mea, Mariana, m-a tras deoparte la pauză.

— Ce ai pățit? Pari că ai văzut fantome.

I-am povestit totul printre lacrimi. Ea m-a ascultat fără să mă întrerupă.

— Ilinca, tu ai grijă de toți… dar cine are grijă de tine? Nu-i corect ce s-a întâmplat. Poate ar trebui să vorbești cu un avocat.

Mi-a trecut prin minte ideea asta de multe ori, dar mi-e teamă. Mi-e teamă că dacă mă lupt pentru drepturile mele o voi pierde pe mama definitiv. Mi-e teamă că voi deveni „oaia neagră” a familiei.

Seara am găsit-o pe mama plângând în bucătărie.

— Ilinca… poate am greșit… dar nu vreau ceartă între voi două. Mărioara a zis că ne lasă să stăm aici cât avem nevoie.

Am izbucnit:

— Și când nu o să-i mai convină? Când o să vrea să vândă? Unde ne ducem atunci?

Mama a tăcut. Am simțit că între noi s-a ridicat un zid pe care nu-l mai pot dărâma.

Au trecut săptămâni de atunci. Mărioara vine tot mai des „să vadă ce mai e prin casă”. Copiii ei se poartă ca și cum totul le aparține deja. Eu strâng din dinți și încerc să nu izbucnesc.

Într-o duminică după-amiază, când toți erau adunați la masă și râdeau zgomotos, am ieșit în curte și am plâns ca un copil. M-am simțit străină în propria casă.

Nu știu ce să fac mai departe. Să lupt pentru drepturile mele sau să accept că „familia” e mai importantă decât orice? Să-mi asum rolul de sacrificată sau să risc totul pentru un colț de liniște?

Poate cineva dintre voi a trecut prin ceva asemănător. Cum ați procedat? Unde se termină datoria față de familie și unde începe dreptatea față de tine însuți?

Uneori mă întreb: oare chiar sângele ne leagă sau doar ne obligă? Dacă aș avea curajul să aleg pentru mine, m-ar mai iubi cineva?