Umbra tatălui socru: Cinci luni de încercări într-un apartament de trei camere

— Nu se poate, Vlad, nu mai pot! Am spus-o pe un ton mai ridicat decât mi-aș fi dorit, dar nu mă mai puteam abține. Era trecut de miezul nopții, iar din camera de zi răzbăteau sunetele televizorului dat la maxim. Tatăl lui Vlad, domnul Ilie, râdea zgomotos la un film vechi, fără să-i pese că fetița noastră, Ana, abia adormise după o zi plină de plânsete.

Vlad a oftat și a încercat să mă liniștească. — E doar pentru câteva luni, Maria. Nu are unde să se ducă acum. Știi că după ce a ieșit la pensie și-a pierdut casa din cauza datoriilor.

— Dar nu mai avem intimitate! Nu mai suntem o familie, suntem chiriași în propria noastră casă! am izbucnit eu, simțind cum mi se strânge inima.

Adevărul e că nu-l suportam pe domnul Ilie. De când venise la noi, totul se schimbase. Îmi critica mâncarea, îmi spunea cum să-mi cresc copilul și făcea glume nepotrivite despre cât de „leneșă” sunt că stau acasă cu Ana. În fiecare dimineață, intra în bucătărie fără să bată și comenta: — Iar cafeaua asta lungă? Pe vremea mea, femeile nu aveau timp de mofturi!

Nu era prima dată când viața ne punea la încercare. În cei șase ani de căsnicie cu Vlad am trecut prin multe: el a rămas fără serviciu timp de un an, eu am avut o depresie după naștere, iar banii ne-au ajuns mereu la limită. Dar niciodată nu m-am simțit atât de singură ca acum, cu soțul meu prins între mine și tatăl lui.

Într-o seară, după ce Ana adormise, am încercat să vorbesc cu Vlad:

— Nu mai pot, Vlad. Simt că mă sufoc. Nu mai am loc în casa asta.

El s-a uitat la mine cu ochii obosiți:

— Ce vrei să fac? Să-l dau afară? E tatăl meu…

— Nu vreau să-l dai afară. Vreau doar să mă simt din nou acasă. Să nu mai fiu judecată pentru orice fac. Să pot să mă plimb în pijama fără să mă simt ca o adolescentă prinsă asupra faptului.

Vlad a tăcut. Știam că îi e greu. Își pierduse mama când era mic și domnul Ilie îi era singura familie rămasă. Dar eu? Eu unde eram în toată povestea asta?

Zilele au început să semene una cu alta: dimineți grăbite, certuri mocnite, priviri aruncate pe furiș. Domnul Ilie părea să-și fi făcut un scop din a-mi arăta că nu sunt suficient de bună pentru fiul lui. Într-o zi, când i-am spus că Ana are febră și nu poate ieși afară, mi-a replicat:

— Pe vremea mea copiii erau mai rezistenți! Acum îi țineți în puf și vă mirați că se îmbolnăvesc.

Am simțit cum mi se urcă sângele la cap. — Domnule Ilie, vă rog să nu mai comentați despre cum îmi cresc copilul!

A tăcut preț de câteva secunde, apoi a ieșit trântind ușa. Vlad a venit imediat după el:

— Maria, te rog… încearcă să-l înțelegi.

— Dar pe mine cine mă înțelege?

În acea noapte am plâns în baie ca să nu mă audă nimeni. M-am privit în oglindă și nu m-am recunoscut: cearcăne adânci, ochi roșii, buze crăpate de la atâta tăcere înghițită.

Au trecut săptămâni. Relația mea cu Vlad s-a răcit. Ne vedeam doar dimineața și seara, când schimbam două vorbe despre Ana sau despre facturi. Într-o zi, am găsit curajul să-i spun tot ce simt:

— Vlad, dacă nu găsim o soluție, eu plec cu Ana la mama.

A rămas mut. — Chiar atât de rău e?

— Da. Nu mai pot trăi așa.

A doua zi am avut o discuție toți trei. Domnul Ilie s-a uitat la mine cu privirea lui tăioasă:

— Dacă vă deranjez atât de tare, plec! Nu vreau să stric familia nimănui.

Am simțit un nod în gât. — Nu e vorba doar despre dumneavoastră… E vorba despre spațiu, despre limitele fiecăruia dintre noi.

Vlad a intervenit: — Tată, te rog… Hai să găsim o soluție împreună.

După multe discuții tensionate, domnul Ilie a acceptat să stea temporar la o rudă din apropiere până își găsește ceva stabil. Când a plecat, am simțit un amestec ciudat de ușurare și vinovăție.

În serile care au urmat, eu și Vlad am început să vorbim din nou. Am mers la consiliere de cuplu și am învățat să ne ascultăm unul pe celălalt fără să ne judecăm. Am realizat cât de important e să ne apărăm spațiul și liniștea familiei noastre.

Acum, privind în urmă, mă întreb: câte familii trec prin astfel de încercări fără să vorbească despre ele? Cât de mult putem sacrifica din noi pentru ceilalți până când ne pierdem cu totul?

Poate că nu există răspunsuri simple, dar știu sigur că uneori trebuie să ai curajul să spui „ajunge”. Voi ce ați fi făcut în locul meu?