Umbra trădării sub același acoperiș

— Nu pot să cred, Irina! Cum ai putut să-mi faci una ca asta? vocea mea răsună spartă, undeva între furie și disperare, în timp ce stăteam în mijlocul sufrageriei, cu ochii în lacrimi și mâinile strânse în pumni. Irina, cu privirea ei calmă, aproape vinovată, nu spunea nimic. Pe fundal, Mihai, soțul meu, părea să se topească în canapea, incapabil să mă privească în ochi.

Totul a început cu aproape un an în urmă, într-o seară ploioasă de noiembrie. Irina m-a sunat plângând, spunând că nu mai poate sta cu soțul ei, că a fost dată afară din casă și nu are unde să meargă. Am ezitat doar o clipă – era prietena mea din liceu, omul căruia îi spusesem toate secretele mele, cu care împărțisem bucurii și necazuri. Cum să nu o primesc? Mihai a fost de acord imediat: „E normal să o ajuți, Ana. Suntem oameni.”

Primele luni au fost ca o întoarcere în adolescență. Seara stăteam la povești, găteam împreună, râdeam de amintiri vechi. Irina părea recunoscătoare și dornică să-și refacă viața. Îmi spunea mereu cât de norocoasă sunt cu Mihai, cât de frumoasă e familia noastră. Mă simțeam mândră și fericită că pot fi sprijin pentru cineva drag.

Dar încet-încet, am început să simt ceva ciudat. Mihai devenea tot mai distant cu mine, dar mereu disponibil pentru Irina. O ajuta la cumpărături, îi repara lucruri prin cameră, îi aducea cafeaua dimineața. Odată i-am surprins râzând împreună în bucătărie la o glumă pe care nu am înțeles-o. Am încercat să nu dau importanță – poate doar mi se părea.

Într-o seară, când am venit mai devreme de la serviciu, i-am găsit pe amândoi pe terasă, vorbind șoptit. Când m-au văzut, s-au ridicat brusc și au schimbat subiectul. Atunci am simțit pentru prima dată un gol în stomac.

Am început să mă îndoiesc de mine însămi. Poate eram prea posesivă? Poate Mihai avea nevoie de spațiu? Poate Irina chiar avea nevoie de sprijin și eu eram paranoică? Dar semnele au devenit tot mai clare: priviri lungi între ei la masă, mesaje pe telefon la ore târzii, scuze ciudate când întrebam unde au fost împreună.

Într-o noapte nu am mai rezistat și am verificat telefonul lui Mihai. Am găsit conversații cu Irina pline de inimioare și promisiuni ascunse. M-am simțit trădată nu doar ca soție, ci ca om. Cum putea Irina să-mi facă asta? Cum putea Mihai?

A doua zi dimineață am izbucnit: „De cât timp durează asta? De cât timp mă mințiți?” Mihai a tăcut mult timp înainte să spună: „Nu știu cum s-a întâmplat… Nu am vrut să te rănim.” Irina a încercat să se apropie de mine: „Ana, te rog… Nu a fost intenționat…”

Am simțit că lumea mea se prăbușește. Am ieșit din casă fără să știu unde merg. M-am plimbat ore întregi prin parc, încercând să-mi adun gândurile. M-am întrebat dacă eu sunt de vină, dacă am greșit undeva ca soție sau ca prietenă.

Câteva zile nu am vorbit cu nimeni. Mama m-a sunat disperată: „Ana, ce s-a întâmplat? Te aud plângând mereu…” Nu am putut să-i spun adevărul. Cum să-i spun că prietena mea cea mai bună mi-a luat soțul?

Irina a plecat după câteva zile. Mi-a lăsat un bilet: „Îmi pare rău pentru tot ce s-a întâmplat. Nu am vrut să-ți distrug familia.” Mihai a rămas tăcut și absent. Încerca să repare ceva ce nu mai putea fi reparat.

Au trecut luni de atunci. Încerc să mă adun, să-mi refac viața fără oamenii în care am avut cea mai mare încredere. M-am înscris la terapie și încerc să mă regăsesc. Prietenii mei adevărați mi-au rămas alături și m-au ajutat să văd că nu e vina mea.

Dar rana e încă acolo. Mă întreb uneori dacă voi mai putea avea vreodată încredere în cineva cu adevărat. Dacă nu cumva trădarea vine mereu de unde te aștepți cel mai puțin.

Oare cât de bine ne cunoaștem cu adevărat prietenii? Și cât de mult putem ierta fără să ne pierdem pe noi înșine?