Umbra trecutului mamei mele

— Nu deschide ușa, Ana! Nu e bine să lași pe oricine în casă, mai ales când ești singură cu copilul, mi-a spus mama la telefon, cu vocea ei tăioasă, care mă făcea să mă simt din nou copil. Am oftat, privind la ceasul de pe perete. Era trecut de ora patru, iar ploaia bătea în geamuri ca niște degete nerăbdătoare. Maria, fetița mea de doi ani, dormea liniștită în camera ei, iar eu mă simțeam mai singură ca niciodată.

Irina urma să vină în vizită. Era prietena mea din liceu, singura care mai dădea semne de viață după ce am născut. De când m-am mutat cu soțul meu, Vlad, într-un cartier nou din București, zilele mele se scurgeau între scutece, biberoane și tăcere. Vlad lucra mult, iar eu mă simțeam invizibilă, ca o umbră care se mișcă printre mobilele vechi și jucăriile împrăștiate.

Când a sunat soneria, am simțit un fior. Am deschis ușa larg, iar Irina a intrat cu un zâmbet larg și o pungă cu prăjituri. — Ce bine arăți, Ana! Parcă nici n-ai născut! a spus ea, dar ochii îi fugeau prin apartament, ca și cum căuta ceva anume.

Am râs stânjenită. — Nu mă simt chiar așa, dar mulțumesc. Hai, intră, fă-te comod. Maria doarme, să nu facem gălăgie.

Ne-am așezat la masă, cu ceai și prăjituri. Irina povestea despre noul ei job la o agenție de publicitate, despre bărbații care o curtau, despre vacanțe și planuri. Eu ascultam, încercând să nu mă gândesc la cât de departe mă simțeam de viața ei. La un moment dat, telefonul ei a vibrat. A zâmbit misterios și s-a ridicat.

— Mă scuzați un pic, merg la baie, a spus ea, dar a luat geanta cu ea. Am simțit un junghi ciudat în stomac. Mi-am amintit de avertismentul mamei: „Niciodată să nu lași o prietenă singură în casă.” Am râs în sinea mea. Ce prostii! Suntem în 2023, nu în anii ’80.

Dar minutele treceau și Irina nu se întorcea. Am bătut la ușa băii. — Ești bine?

— Da, da, imediat! a răspuns ea, dar vocea îi era ciudat de grăbită.

Am deschis ușa încet. Irina stătea lângă dulapul din hol, cu ușa întredeschisă. În mână avea cutia mea de bijuterii. S-a întors brusc, cu fața palidă.

— Ana, nu e ce crezi…

Am simțit cum mi se taie picioarele. — Ce faci acolo?

Irina a început să plângă. — Îmi pare rău, Ana, nu voiam… Am probleme mari cu banii, nu știu ce-a fost în capul meu…

Am închis ochii, încercând să-mi adun gândurile. M-am gândit la mama, la cum mereu insista să nu am încredere oarbă în nimeni. La cât de mult îmi doream să nu fi avut dreptate.

— Ieși, Irina. Te rog. Nu vreau să te mai văd.

A plecat fără să spună nimic. Am rămas singură, cu inima bătându-mi nebunește. M-am dus la Maria, care încă dormea liniștită, și am plâns în tăcere lângă pătuțul ei.

Seara, când Vlad a venit acasă, i-am povestit totul. S-a încruntat, dar nu a spus nimic. A doua zi, mama a venit să mă vadă. M-a privit lung, cu ochii ei obosiți.

— Ți-am spus eu, Ana. Nu pentru că nu am încredere în oameni, ci pentru că am văzut prea multe. Și eu am avut o prietenă care m-a trădat. De atunci, nu mai pot să cred în oricine.

Am simțit o furie mocnită. — Dar nu e corect să trăim cu frică! Nu vreau să fiu ca tine, să suspectez pe toată lumea!

Mama a oftat. — Nu e vorba de frică, ci de prudență. Lumea nu e așa cum ne-o dorim noi.

Au trecut săptămâni. Irina nu m-a mai căutat. M-am simțit trădată, dar și vinovată. Oare aș fi făcut la fel dacă eram în locul ei? Oare singurătatea și disperarea pot împinge pe cineva să-și trădeze singura prietenă?

Uneori, când privesc la Maria cum doarme, mă întreb dacă și eu îi voi da aceleași sfaturi. Dacă trecutul nostru devine lanțul pe care îl purtăm toată viața. Sau dacă putem rupe cercul și învăța să iertăm.

Oare cât de mult ne influențează trecutul părinților noștri? Și cât de mult putem schimba noi, cu adevărat, povestea?