Umbra Trecutului: Povestea Mea cu Vlad

— Nu-l vreți, domnule Ionescu. E prea greu. Nimeni n-a reușit cu el, mi-a spus doamna Popescu de la Direcția pentru Protecția Copilului, în timp ce răsfoia dosarul lui Vlad. Avea ochii obosiți și vocea tăioasă, ca și cum ar fi vrut să mă scutească de o greșeală fatală. Dar eu nu m-am putut opri din privit fotografia băiatului: ochi mari, albaștri, privire pierdută, ca și cum ar fi căutat ceva ce nimeni nu-i putea da.

Am semnat hârtiile tremurând. Nu eram căsătorit, nu aveam copii, iar părinții mei nu mai vorbeau cu mine de când le-am spus adevărul despre mine. „Un bărbat singur nu poate crește un copil!” urlase tata la telefon, cu glasul spart de furie și rușine. Dar eu știam că trebuie să încerc. Poate pentru că mă simțeam la fel de respins ca Vlad.

Prima zi acasă a fost un coșmar. Vlad a stat ore întregi în colțul camerei, legănându-se înainte și înapoi, murmurând ceva doar de el știut. Am încercat să mă apropii, dar s-a retras și mai tare. Seara, când am încercat să-l conving să mănânce, a aruncat farfuria pe jos și a început să țipe. Vecina de la trei a bătut în țeavă. Am simțit cum mă sufocă neputința.

— Nu pot, nu pot, nu pot… am șoptit în întuneric, după ce Vlad a adormit epuizat pe covor.

Zilele au trecut greu. Am învățat să-i respect rutina: micul dejun la aceeași oră, aceeași cană verde, același fel de mâncare. Orice schimbare îl arunca într-o criză. La școală, educatoarea m-a chemat după prima săptămână.

— Domnule Ionescu, Vlad nu vorbește cu nimeni. Copiii râd de el. Unii părinți au venit deja la mine să întrebe dacă nu poate fi mutat într-o clasă specială.

Am simțit furie și rușine. M-am gândit la tata și la vorbele lui. M-am gândit să renunț. Dar când am ajuns acasă și l-am văzut pe Vlad desenând cu creionul pe perete un soare uriaș, am simțit o căldură ciudată în piept.

— E frumos, Vlad. Îmi place soarele tău.

Nu mi-a răspuns, dar pentru prima dată m-a privit direct în ochi.

Au urmat luni de terapie, vizite la psiholog, certuri cu vecinii care se plângeau de zgomot, discuții interminabile cu profesorii care nu-l înțelegeau. Într-o seară, mama m-a sunat după aproape un an de tăcere.

— Radu… am auzit că ai adoptat un copil bolnav. De ce faci asta?

— Pentru că și el merită o familie, mamă.

A oftat adânc.

— Să nu te aștepți să vin la voi prea curând.

Am închis telefonul cu lacrimi în ochi. Dar Vlad era acolo și avea nevoie de mine.

Într-o zi ploioasă de aprilie, Vlad a venit la mine cu o jucărie stricată.

— Tata… repari?

Am rămas împietrit. Era prima dată când îmi spunea „tata”. Am luat jucăria cu mâinile tremurânde și am încercat să-i zâmbesc.

— Sigur că da, Vlad.

Din ziua aceea, ceva s-a schimbat între noi. Nu a fost ușor. Au fost zile când totul părea imposibil: crizele lui Vlad în autobuz, privirile oamenilor pe stradă, discuțiile cu asistenții sociali care mă priveau mereu cu suspiciune pentru că eram singur și… diferit.

Într-o seară, după o ceartă cu directoarea școlii care insista să-l trimit la o instituție specializată, am izbucnit:

— De ce nu puteți vedea că e doar un copil? De ce trebuie să-l izolați?

— Domnule Ionescu, trebuie să vă gândiți la binele lui!

— Binele lui e lângă mine! am strigat fără să-mi dau seama cât de tare.

Am plecat acasă cu Vlad de mână. Pe drum mi-a spus încet:

— Tata… nu pleci?

— Niciodată, Vlad.

Anii au trecut. Vlad a început să vorbească mai mult, să deseneze tot mai frumos. A câștigat un premiu la un concurs local de pictură pentru copii cu nevoi speciale. Mama a venit la vernisaj și l-a îmbrățișat timid.

— Ești un băiat curajos, Vlad.

Tata nu a venit niciodată. Dar am învățat să trăiesc cu asta.

Astăzi, când îl privesc pe Vlad dormind liniștit în camera lui plină de desene colorate, mă întreb adesea: Oare cât curaj trebuie să ai ca să iubești pe cineva pe care toți ceilalți îl resping? Și cât de mult ne schimbăm noi atunci când alegem să nu renunțăm?