Umbra unei iubiri pierdute: Povestea unei trădări neașteptate

— Ce-i asta, Vlad? am întrebat cu vocea tremurândă, ținând în mână hârtia găsită în buzunarul sacoului lui, încă umedă după ce am scos-o din mașina de spălat. Era trecut de miezul nopții, iar lumina slabă din bucătărie făcea umbre ciudate pe fața lui. Vlad s-a oprit din mestecat, privindu-mă ca și cum nu înțelegea ce se întâmplă.

— Ce vrei să spui? a răspuns el, încercând să pară calm, dar ochii lui trădau o neliniște pe care nu o mai văzusem niciodată.

Am desfăcut hârtia, încercând să netezesc colțurile ude. Logo-ul unui hotel de lux din Sinaia, „Riviera Boutique”, era clar vizibil. Sub el, cu litere mari: „Pachet Love Story – apartament, cină degustare pentru două persoane, prosecco la cameră, mic dejun x2. Data: 14-16 aprilie.”

— Ce-i asta? am repetat, de data asta mai încet, aproape șoptit. Inima îmi bătea atât de tare încât simțeam că o să-mi spargă pieptul.

Vlad a tăcut câteva secunde. Apoi a oftat adânc și a lăsat furculița jos.

— Nu e ceea ce crezi, Irina…

M-am ridicat brusc de la masă. M-am simțit ca și cum podeaua s-ar fi surpat sub mine. Nu era ceea ce credeam? Cum putea să spună asta când totul era atât de clar?

— Atunci explică-mi tu! Cine e cealaltă persoană? De ce ai avut nevoie de un pachet romantic la hotel?

Vlad s-a ridicat și el, încercând să mă prindă de mână, dar m-am tras înapoi. Ochii lui erau umezi, dar nu aveam răbdare pentru lacrimile lui.

— Irina, te rog… E complicat. Am vrut doar să scap puțin de presiunea de la muncă. Am fost acolo cu un coleg, cu Radu. Am avut nevoie să discutăm niște proiecte…

Am izbucnit în râs. Un râs amar, care mi-a zgâriat gâtul.

— Cu Radu? Și prosecco la cameră? Și cină romantică?

Vlad a tăcut din nou. Am simțit cum între noi se cască o prăpastie pe care nu mai știam dacă o putem trece vreodată.

Am ieșit din bucătărie și m-am trântit pe canapea. Lacrimile mi-au curs fără oprire. În minte îmi reveneau toate momentele în care l-am simțit distant în ultimele luni: serile când întârzia la birou, mesajele la care răspundea monosilabic, privirile pierdute la cină.

A doua zi dimineață, Vlad a plecat devreme la serviciu. Nu mi-a spus nimic. Nici eu nu am vrut să-l văd. Am rămas singură cu gândurile mele și cu hârtia mototolită pe masă.

Am sunat-o pe sora mea, Mihaela.

— Miha, nu mai pot… Cred că Vlad mă înșală.

Mihaela a venit imediat. M-a ascultat fără să mă întrerupă, apoi mi-a spus:

— Irina, trebuie să afli adevărul. Nu poți trăi așa, cu îndoieli.

În zilele următoare am început să-l urmăresc pe Vlad. Nu mă recunoșteam pe mine însămi: eu, care mereu am urât minciuna și suspiciunea, ajunsesem să cotrobăi prin telefonul lui, să-i verific mailurile și să-i urmăresc pașii pe rețelele sociale.

Într-o seară, când Vlad a spus că are o ședință târzie la birou, am decis să merg acolo. Am stat în mașină în fața clădirii și am așteptat. După două ore l-am văzut ieșind împreună cu o femeie blondă, elegant îmbrăcată. S-au urcat împreună într-un taxi și au plecat.

Am simțit cum tot sângele mi se scurge din corp. Am pornit mașina și i-am urmărit până la un bloc din centru. Au intrat împreună și nu au mai ieșit.

Când Vlad s-a întors acasă în acea noapte, l-am confruntat direct.

— Cine e femeia cu care ai fost azi?

S-a uitat la mine șocat, apoi a oftat resemnat.

— E colega mea de la marketing, Laura. Irina… nu știu cum să-ți spun… S-a întâmplat ceva între noi. Nu am vrut să te rănesc…

M-am prăbușit pe podea. Totul se prăbușea în jurul meu: cei zece ani de căsnicie, promisiunile făcute la altar, planurile pentru viitor. Nu mai știam cine sunt fără Vlad.

Au urmat zile lungi și grele. Mama m-a sunat zilnic să mă întrebe dacă sunt bine. Prietenele m-au invitat la cafea ca să mă facă să uit. Dar nimic nu putea umple golul lăsat de trădarea lui Vlad.

Într-o dimineață am găsit curajul să-i spun fiului nostru, Darius, că tata va locui o vreme în altă parte. Darius avea doar opt ani și nu înțelegea prea bine ce se întâmplă.

— Mami, tata nu ne mai iubește?

L-am strâns tare în brațe și am plâns împreună.

Au trecut luni până când am început să mă adun. Am mers la terapie, am vorbit cu Mihaela ore întregi despre viață și alegeri grele. Am început să ies din nou cu prietenele și să mă ocup mai mult de mine.

Vlad a încercat să se întoarcă de câteva ori. Mi-a trimis flori, mesaje lungi despre cât îi pare rău și cât mă iubește încă. Dar ceva se rupsese definitiv între noi.

Într-o seară târzie, privind pe geam la luminile orașului, mi-am dat seama că nu pot ierta totul doar pentru că mi-e frică de singurătate.

Poate că uneori trebuie să pierzi tot ca să te regăsești pe tine însăți.

Mă întreb: câți dintre noi alegem să rămânem într-o relație doar din obișnuință sau frică? Cât valorează adevărul atunci când doare atât de tare?