Umbra unei nopți: Povestea unui copil găsit și a unei mame care nu a încetat să caute adevărul

— Nu pot să cred că iar bate cineva la ora asta! am murmurat, strângând halatul în jurul meu și privind spre ușa scârțâindă sub rafalele vântului. Era trecut de miezul nopții, iar ploaia bătea cu furie în geamuri, ca niște degete nerăbdătoare. Am deschis ușa cu inima bătându-mi nebunește, pregătită să cert vreun vecin beat sau să alung vreun câine rătăcit. Dar acolo, pe prag, sub o pătură udă leoarcă, zăcea un bebeluș. Ochii lui mari, negri ca tăciunele, mă priveau fără să clipească, iar pieptul mi s-a strâns de o frică pe care n-o mai simțisem niciodată.

— Doamne, ce să fac? am șoptit, privind în jur după vreo umbră fugară. Nimeni. Doar liniștea spartă de tunete și plânsul copilului. L-am luat în brațe tremurând și l-am dus în casă, încercând să-l încălzesc cu palmele mele reci.

Așa a început povestea mea cu Vlad. Aveam 28 de ani atunci, proaspăt văduvă, fără copii, trăind singură într-o casă moștenită de la părinți în satul Ciorogârla. Nu mi-am pus prea multe întrebări în acea noapte — instinctul a fost mai puternic decât rațiunea. L-am hrănit cu lapte praf împrumutat de la vecina Viorica și l-am culcat lângă mine, ascultându-i respirația liniștită.

A doua zi, vestea s-a răspândit ca focul: „Maria a găsit un copil pe prag!” Unii au venit să vadă cu ochii lor, alții să bârfească. Mama mea a venit val-vârtej din satul vecin:

— Ești nebună? Cum să ții un copil găsit? Cine știe ce păcate tragi după el!

— Mamă, nu pot să-l las! Cine ar putea?

— O să ai numai necazuri! Oamenii nu uită și nu iartă!

Avea dreptate. Ani la rând am simțit privirile piezișe ale vecinilor. Unii șopteau că Vlad e „copil de țigan”, alții că e „blestem”, că „nu-i lucru curat”. Preotul satului m-a privit lung când am venit să-l botez:

— Maria, ești sigură că vrei să-ți asumi asta?

— Da, părinte. E copilul meu acum.

Am crescut împreună cu Vlad printre suspiciuni și răutăți. La școală, copiii îl tachinau:

— Tu nici măcar nu știi cine ți-e mama!

Vlad venea acasă cu ochii roșii și pumnii strânși.

— Mamă, de ce nu sunt ca ceilalți?

Îl strângeam la piept și-i șopteam:

— Ești al meu și atât contează.

Dar adevărul era că nici eu nu știam cine fusese mama lui adevărată sau de ce îl lăsase pe pragul meu. În fiecare an, în noaptea aceea de octombrie, stăteam trează și mă uitam pe geam, sperând că poate cineva va veni să-mi spună povestea lui Vlad. Dar nimeni n-a venit.

Anii au trecut greu. Am muncit la CAP, am crescut găini și porci ca să avem ce pune pe masă. Vlad era isteț — primul la matematică, mereu curios. Când a intrat la liceu în București, am simțit că mi se rupe sufletul de mândrie și teamă.

— Mamă, dacă o să aflu cine sunt? Dacă o să vină cineva după mine?

— Atunci o să vorbim împreună cu ei. Dar tu ești fiul meu.

La liceu i-a fost greu. Unii profesori îl priveau cu suspiciune când auzeau povestea lui. Dar Vlad s-a încăpățânat să le demonstreze tuturor că merită să fie acolo. A luat bursă la facultate și a ajuns inginer IT la o firmă mare din București.

Când a venit acasă cu prima lui mașină, am plâns de bucurie.

— Mamă, tot ce sunt ți se datorează ție!

Dar eu știam că undeva, în adâncul lui, Vlad încă se întreba cine e cu adevărat. Într-o seară târzie, după ce am cinat împreună, m-a privit lung:

— Tu chiar nu știi nimic despre părinții mei?

— Nimic, Vlad. Doar că te-am găsit pe pragul casei mele într-o noapte de furtună.

— Și dacă într-o zi aș vrea să-i caut?

Mi s-a strâns inima. M-am temut mereu de momentul acesta — că va dori să afle adevărul și poate mă va părăsi.

— Ai dreptul să știi cine ești. Dar orice ai afla… eu tot mama ta rămân.

În acea noapte n-am dormit deloc. M-am gândit la toate sacrificiile făcute, la toate vorbele grele înghițite pentru el. M-am întrebat dacă am făcut bine ascunzându-i mereu temerile mele sau dacă ar fi trebuit să-l las să caute mai devreme.

Vlad a început să caute răspunsuri: a mers la primărie, a întrebat la poliție, a pus anunțuri pe internet. Nicio urmă. Parcă acea femeie care îl lăsase pe pragul meu se evaporase din lume.

Au trecut patru decenii de atunci. Vlad are acum propria familie — o soție blândă pe nume Ioana și doi copii minunați. Dar uneori îl surprind privind lung spre fereastră în serile ploioase.

— Mamă, crezi că o să aflăm vreodată adevărul?

Îl iau de mână și îi spun ce-mi spun și mie de atâția ani:

— Poate că unele răspunsuri nu le vom primi niciodată. Dar dragostea nu are nevoie de acte sau sânge ca să fie reală.

Și totuși… în fiecare an, când se apropie acea noapte de octombrie, inima mea tresare la fiecare bătaie în ușă. Poate că undeva există cineva care încă poartă povara acelei nopți — sau poate că adevărul e mai aproape decât credem.

Oare am făcut tot ce trebuia pentru Vlad? Oare dragostea poate vindeca orice rană sau unele răni rămân mereu deschise? Voi ce ați fi făcut în locul meu?