Umbra unei trădări: Povestea unei mame între adevăr și tăcere

— Nu pot să cred… nu pot să cred ce văd, am șoptit, cu mâinile tremurânde, uitându-mă la ecranul telefonului care vibra pe masa din bucătărie. Era o după-amiază obișnuită de duminică, când toată familia se strânsese la masă, iar eu turnam ceai în ceștile de porțelan moștenite de la mama. Telefonul Anei, nora mea, s-a luminat brusc. Mesajul era scurt, dar tăios ca o lamă: „Tânjesc după tine. Al tău, Paul.”

Am simțit cum sângele mi se scurge din obraji. Fiul meu, Radu, nu se numește Paul. Am lăsat ceainicul jos, încercând să-mi stăpânesc respirația. Ana râdea în sufragerie cu Radu și fetița lor, Mara, fără să știe că lumea mea tocmai se prăbușise. M-am retras în baie sub pretextul că trebuie să-mi aranjez părul, dar în oglindă am văzut o femeie pe care abia o mai recunoșteam: ochi mari, speriați, buze strânse într-o linie subțire.

Ce trebuia să fac? Să-i spun lui Radu? Să mă prefac că nu am văzut nimic? Să o confrunt pe Ana? M-am gândit la toate sacrificiile pe care le făcusem pentru familia asta, la cât de greu ne-a fost după ce soțul meu, Ilie, a murit de cancer. Radu era tot ce aveam. Îl crescusem singură, muncind ca asistentă medicală la spitalul din oraș. Când a adus-o pe Ana acasă, am încercat să o iubesc ca pe fiica pe care nu am avut-o niciodată.

Seara, după ce au plecat, am rămas singură cu gândurile mele. Am deschis o sticlă de vin și am privit pozele de familie de pe perete. Într-una dintre ele, Radu și Ana zâmbeau larg la nunta lor, iar eu le țineam lumânările cu mâinile tremurânde de emoție. Cum ajunseserăm aici? Unde greșisem?

A doua zi, la serviciu, nu mă puteam concentra. Colega mea, Mariana, m-a întrebat dacă sunt bolnavă.
— Nu, doar obosită…
Dar adevărul era că mă simțeam sfâșiată între două loialități: față de fiul meu și față de nepoata mea, Mara. Dacă spuneam ceva, riscam să distrug totul. Dacă tăceam, simțeam că trădez tot ce am învățat despre onestitate.

Trei zile am trăit ca pe ace. În a patra zi, Ana a venit la mine să-mi aducă niște prăjituri făcute de ea.
— Mamă Violeta, sper că vă plac! Mara a insistat să vi le aducem.
Am privit-o atent. Era frumoasă și tânără, dar ochii îi erau obosiți.
— Ana… pot să te întreb ceva?
A tresărit.
— Sigur… Ce s-a întâmplat?
Mi-am făcut curaj și am spus:
— Ai pe cineva?
A rămas fără glas câteva secunde.
— Nu știu despre ce vorbiți…
— Am văzut un mesaj pe telefonul tău. De la Paul.
Ochii i s-au umplut de lacrimi.
— Violeta… vă rog… nu spuneți nimic lui Radu! Nu știu cum am ajuns aici… Paul e un coleg de la serviciu… Am fost slabă… Dar nu vreau să-l pierd pe Radu sau pe Mara…

Am simțit cum mi se rupe inima. Am vrut să țip la ea, să-i spun cât rău poate face. Dar am văzut disperarea din ochii ei și am știut că nu e doar vina ei. Poate că Radu nu fusese atent la ea în ultimii ani. Poate că viața îi împinsese pe amândoi spre distanță.

— Ana, trebuie să te hotărăști ce vrei cu adevărat. Nu poți trăi așa… Nu pentru mine, ci pentru Mara. Copiii simt totul.
A plecat plângând.

În acea noapte nu am dormit deloc. M-am gândit la Mara și la cât de mult ar suferi dacă părinții ei s-ar despărți. M-am gândit la Radu și la cât de mult l-ar durea adevărul. Dar oare era drept să-l las să trăiască în minciună?

Două săptămâni mai târziu, Ana mi-a spus că a rupt orice legătură cu Paul și că merge la consiliere de cuplu cu Radu. Nu știu dacă m-a mințit sau nu. Dar am ales să tac. Poate am făcut bine, poate nu.

De atunci port această povară în suflet. Mă uit la Mara când vine la mine și mă întreb dacă am făcut alegerea corectă. Oare e mai bine uneori să taci pentru binele familiei? Sau adevărul trebuie spus orice ar fi?

Poate voi găsi răspunsul într-o zi… Sau poate îl veți găsi voi înaintea mea.