Umbra unei vieți: Sacrificiul Anei pentru fiica ei

— Nu mai pot, mamă! Nu mai pot să mă prefac că nu văd cum te schimbi în fiecare zi!
Vocea Irinei mi-a sfâșiat inima. Stătea în pragul ușii, cu ochii roșii de plâns, iar eu, Ana, mă uitam la ea fără să pot spune nimic. Mâinile îmi tremurau pe cana de ceai, iar în piept simțeam cum se adună toți anii de minciună și teamă.

Totul a început într-o noapte geroasă din ianuarie 1992. Soțul meu, Doru, plecase de acasă cu câteva luni înainte, lăsându-ne doar cu datorii și promisiuni goale. Eram singură cu Irina, care avea doar trei ani. Într-o Românie proaspăt ieșită din comunism, fără locuri de muncă pentru femei singure și fără sprijin, am simțit cum lumea se prăbușește peste mine. Am încercat să găsesc de lucru la fabrica de textile din oraș, dar mi s-a spus direct: „Nu angajăm femei cu copii mici. Nu sunteți stabile.”

Într-o seară, la coadă la pâine, l-am întâlnit pe Vasile, un vecin din blocul alăturat. Mi-a spus că la șantierul din marginea orașului se caută muncitori. „Dar nu iau femei, Ana. Dacă vrei să-ți încerci norocul… poate te ajut cu o legitimație falsă.”

Am stat toată noaptea pe gânduri. Să-mi ascund identitatea? Să trăiesc ca bărbat? Dar ce altceva puteam face? Irina avea nevoie de mâncare, haine și căldură. A doua zi dimineață am devenit „Andrei Popa”, muncitor necalificat. Mi-am tuns părul scurt, mi-am legat sânii cu fâșii de pânză și am împrumutat hainele fratelui meu.

Anii au trecut greu. Pe șantier eram mereu cu capul plecat, evitam discuțiile despre familie sau femei. Colegii mă tachinau uneori: „Andrei, tu nu bei niciodată cu noi? N-ai nevastă?” Râdeam forțat și schimbam vorba. Seara ajungeam acasă obosită, dar Irina mă aștepta cu ochii mari și întrebători.

— Mamă, de ce nu vii niciodată la serbare? Toți copiii au părinții acolo…

Îmi găseam mereu scuze: „Mamă lucrează mult, puiule. Dar te iubesc.”

Când Irina a crescut și a început liceul, am simțit că distanța dintre noi se adâncește. Era o fată inteligentă, sensibilă, dar mereu retrasă. Într-o zi am găsit un jurnal sub pernă. Am citit pe furiș: „Mi-e rușine cu mama mea. Nu știu cine e cu adevărat. Parcă trăim într-o minciună.”

Am plâns toată noaptea. M-am gândit să-i spun adevărul, dar mi-a fost teamă că mă va urî sau că va suferi și mai mult. În plus, dacă s-ar fi aflat că am lucrat ilegal sub identitate falsă, aș fi pierdut totul.

Au urmat ani grei. Am făcut tot ce am putut ca Irina să meargă la facultate la București. Am muncit pe două fronturi: ziua pe șantier, noaptea făceam curățenie la o firmă mică. Nu m-am plâns niciodată. Când a venit acasă cu diploma în mână și mi-a spus „Mamă, am reușit datorită ție”, am simțit că tot sacrificiul a meritat.

Dar minciuna a crescut ca o umbră între noi. Irina s-a angajat la o firmă mare din oraș și a început să aducă acasă prieteni. Mie îmi era tot mai greu să joc rolul bărbatului dur și distant.

Într-o seară, când credeam că doarme, m-a surprins plângând în baie. A intrat fără să bată și m-a văzut cum îmi desfăceam bandajele de pe piept.

— Mamă… ce faci?

Am rămas împietrită. N-am mai putut minți.

— Irina… eu nu sunt Andrei. Sunt Ana. Am făcut totul pentru tine…

A izbucnit în plâns și m-a îmbrățișat strâns.

— De ce nu mi-ai spus? De ce ai suferit atâția ani?

— Pentru că mi-a fost frică să nu pierd totul… să nu te pierd pe tine.

Au urmat luni grele de explicații și lacrimi. Irina m-a iertat, dar rana rămâne. Încercăm să reconstruim ceea ce am pierdut din cauza minciunii.

Astăzi am 63 de ani și încă mă întreb dacă am făcut bine sau rău. Poate că sacrificiul meu a salvat-o pe Irina de foame și umilință, dar a costat-o încrederea în mine și în lume.

Oare câte mame din România sunt nevoite să-și ascundă adevărata față pentru copiii lor? Și cât de mult putem sacrifica din noi înșine fără să ne pierdem cu totul?