Umbra unui secret: Povestea unei iubiri trădate

— Nu pot să cred că faci asta, Maria! Vocea mamei răsuna în bucătăria mică, printre aburii de cafea și mirosul de cozonac ars. Era dimineața nunții mele și, în loc să simt fluturi în stomac, aveam un nod greu, ca o piatră. Petru mă aștepta la biserică, iar eu stăteam în fața oglinzii, cu rochia albă strânsă pe trupul meu ca o promisiune pe care nu eram sigură că vreau s-o fac.

— Mamă, nu mai pot da înapoi acum… am șoptit, cu ochii în pământ.

— Nu e prea târziu niciodată, fata mea. Dacă nu-l iubești cu adevărat… dacă simți că ceva nu e în regulă…

Dar n-am ascultat-o. Am ales să merg înainte. Poate pentru că Petru era stabil, calm, avea un serviciu bun la primărie și părea genul de bărbat care nu te lasă la greu. Poate pentru că tata murise când aveam doisprezece ani și mama se lupta singură cu mine și fratele meu, Vlad. Poate pentru că mi-era frică să fiu singură.

La biserică, Petru m-a privit cu ochii lui verzi, reci ca sticla. Zâmbea, dar zâmbetul nu-i ajungea la ochi. Am simțit din nou acel fior pe șira spinării, dar preotul deja rostea binecuvântarea și toți ne aplaudau. Am devenit soția lui Petru fără să știu cine era el cu adevărat.

Anii au trecut ca o ploaie mocnită. Ne-am mutat într-un apartament vechi din cartierul Titan. Petru venea târziu acasă, mereu obosit, mereu cu telefonul pe silențios. Eu lucram la o librărie și încercam să-mi găsesc liniștea printre rafturi de cărți. Mama venea des pe la noi, încercând să-mi citească pe chip dacă sunt fericită. Vlad se mutase la Cluj și vorbea rar cu mine.

Într-o seară de noiembrie, când ploaia bătea în geamuri ca niște degete nervoase, am găsit un mesaj pe telefonul lui Petru: „Te aștept la garsonieră după serviciu. Mi-e dor de tine.” Semnat: „Carmen”. Am simțit cum mi se taie respirația. Am stat nemișcată minute întregi, cu telefonul în mână, încercând să-mi adun gândurile.

Când a intrat pe ușă, l-am privit direct în ochi:
— Cine e Carmen?

A ezitat o clipă, apoi a ridicat din umeri:
— O colegă de la muncă. Nu e ce crezi tu.

Dar știam că minte. În noaptea aceea n-am dormit deloc. M-am gândit la toate momentele când mi s-a părut că e distant, la toate serile când venea acasă târziu și mirosea a parfum străin. M-am gândit la mama, la tata, la Vlad. La mine.

A doua zi am mers la librărie ca un robot. Colega mea, Irina, m-a tras deoparte:
— Maria, ce-ai pățit? Ești palidă ca varul.

Am izbucnit în plâns și i-am spus totul. Irina m-a strâns în brațe:
— Nu meriți să trăiești așa. Trebuie să afli adevărul.

În weekend am decis să-l urmăresc pe Petru. M-am simțit mizerabil făcând asta, dar aveam nevoie de răspunsuri. L-am văzut intrând într-un bloc vechi din Rahova. După o oră a ieșit împreună cu o femeie brunetă, frumoasă, care l-a sărutat pe obraz înainte să se despartă.

Când s-a întors acasă, l-am confruntat din nou:
— De cât timp mă minți?

Petru s-a uitat la mine ca și cum abia atunci mă vedea pentru prima dată:
— Maria… nu e așa cum crezi…

— Atunci cum e? Spune-mi tu!

A tăcut mult timp, apoi a spus încet:
— Carmen e mama copilului meu.

Am simțit că pământul mi se surpă sub picioare.

— Copilului tău? De când?

— De patru ani… înainte să ne căsătorim.

M-am prăbușit pe canapea. Toți acești ani am trăit într-o minciună. Toate deciziile mele, toate sacrificiile… pentru ce?

Mama a venit imediat ce a aflat. A izbucnit într-o ceartă aprigă cu Petru:
— Cum ai putut să-i faci asta fetei mele? Cum ai putut să o ții legată de tine cu atâtea minciuni?

Petru nu a răspuns. A doua zi și-a făcut bagajele și a plecat.

Au urmat luni grele. Oamenii vorbeau pe la colțuri: „Ai auzit? Maria a fost părăsită…”, „Săraca fată…”. Vlad a venit de la Cluj și m-a ajutat să-mi revin. Mama m-a ținut în brațe nopți întregi.

Într-o seară am primit un mesaj de la Carmen: „Îmi pare rău pentru tot ce s-a întâmplat. N-am vrut să-ți distrug viața.”

Nu i-am răspuns niciodată.

Au trecut doi ani de atunci. Încerc să-mi reconstruiesc viața. Lucrez tot la librărie și am început să scriu poezii. Vlad s-a mutat aproape de mine și mama vine des cu plăcinte calde.

Uneori mă uit în oglindă și mă întreb: dacă aș fi avut curaj atunci, în ziua nunții… dacă aș fi ascultat-o pe mama… oare viața mea ar fi fost alta?

Dar poate că uneori trebuie să trecem prin furtuni ca să ne găsim liniștea.

Oare chiar putem construi fericirea pe o minciună? Sau adevărul doare doar până când ne eliberăm de el?