Umbre peste leagăn: Povestea unei mame între două lumi

— Ana, iar nu ai pus păturica aia groasă pe copil? O să răcească, fetițo, nu mă mai ascultați deloc în casa asta!
Vocea soacrei mele, doamna Viorica, răsună ca un clopot spart prin apartamentul nostru de două camere din cartierul Drumul Taberei. Mă opresc din așezat scutece curate pe raft, simt cum îmi pulsează tâmplele. E a treia oară azi când îmi critică felul în care am grijă de Maria, fetița mea de doar două luni.
— Doamnă Viorica, e cald în casă, pediatrul a zis să nu o infofolesc… încerc să răspund calm, dar vocea mi se frânge.
— Pediatru, pediatru! Pe vremea mea nu erau atâția doctori și copiii creșteau sănătoși!
Mă uit spre soțul meu, Radu, care stă cu ochii în telefon, prefăcându-se că nu aude. Îmi vine să țip, să fug, să mă ascund undeva unde nu ajunge niciun reproș. Dar nu pot. Sunt captivă în propriul meu apartament, în propria mea viață, care nu mai seamănă deloc cu ce visam.

Totul a început când am născut. Mama mea e la țară, la Bacău, nu poate veni des. Viorica, în schimb, s-a mutat practic la noi. „Să vă ajut”, a zis, dar ajutorul ei e ca o ploaie rece de toamnă: te udă până la piele și te lasă cu frisoane. În fiecare dimineață, la ora opt fix, sună la ușă cu plase de la piață și sfaturi necerute. „Nu așa se spală biberoanele”, „Nu ține copilul așa, îi strici spatele”, „Nu te mai uita la televizor, îi faci rău la ochi fetei”.

La început, am încercat să fiu recunoscătoare. Știam că multe femei nu au niciun ajutor. Dar după două săptămâni, am început să simt că nu mai pot respira. Nu mai aveam voie să-mi țin copilul cum simțeam eu, nu mai aveam voie să mănânc ce voiam, nu mai aveam voie să dorm când voiam. Într-o zi, am găsit-o pe Viorica cotrobăind prin dulapurile mele, căutând „ceva mai potrivit” pentru copil. Am simțit că explodez.

— Viorica, vă rog, nu mai umblați prin lucrurile mele! am zis, cu voce tremurată.
— Vai, Ana, dar nu te supăra, vreau doar să vă ajut! Nu vezi că ești obosită? Nu știi ce faci!

Radu, ca de obicei, a ridicat din umeri. „Las-o, Ana, că vrea binele copilului.” Dar eu nu mai știam cine sunt. Mă uitam în oglindă și vedeam o femeie palidă, cu cearcăne adânci, care nu mai avea curaj să spună ce simte. Mă simțeam invizibilă în propria casă.

Într-o seară, după ce Maria a adormit, am încercat să vorbesc cu Radu.
— Radu, nu mai pot. Mama ta mă sufocă. Nu mai am spațiu, nu mai am liniște. Te rog, fă ceva!
El s-a uitat la mine ca la un copil răsfățat.
— Ana, exagerezi. Toate mamele trec prin asta. E normal să fie greu la început. Mama vrea doar să ajute.

Atunci am simțit că mă prăbușesc. Nu era vorba doar de oboseală, ci de faptul că nimeni nu mă vedea. Nimeni nu mă asculta. M-am închis în baie și am plâns în șoaptă, să nu trezesc copilul.

Zilele au trecut una după alta, toate la fel. Viorica venea, critica, făcea ordine după bunul plac. Eu mă simțeam tot mai mică. Prietenele mele mă sunau, dar nu aveam chef să vorbesc cu nimeni. Mă simțeam vinovată că nu sunt recunoscătoare pentru „ajutor”.

Într-o zi, când Maria avea febră și eram speriată, Viorica a început să țipe la mine că am lăsat-o prea dezbrăcată. Am simțit că nu mai pot. Am luat copilul în brațe și am ieșit din casă, în pijama, pe scara blocului. Am stat acolo, tremurând, până când o vecină, doamna Lenuța, m-a văzut și m-a întrebat ce s-a întâmplat.

— Nu mai pot, doamnă Lenuța. Nu mai pot cu atâta presiune. Parcă nu mai e casa mea.
Ea m-a privit cu blândețe.
— Draga mea, trebuie să-ți aperi cuibul. Dacă nu pui tu limite, nimeni nu o va face pentru tine.

Cuvintele ei mi-au rămas în minte. În seara aceea, după ce Viorica a plecat, am stat mult timp cu Maria în brațe și m-am gândit la ce fel de mamă vreau să fiu. Nu perfectă, dar prezentă. Nu docilă, dar sinceră cu mine însămi.

A doua zi dimineață, când Viorica a venit iar cu plasele ei, am întâmpinat-o la ușă.
— Doamnă Viorica, vă mulțumesc pentru tot ce faceți, dar am nevoie de spațiu. Am nevoie să învăț să fiu mamă în felul meu. Vă rog să veniți doar când vă sun eu.
Ea a rămas blocată în prag.
— Ana, dar cum să mă dai afară? Eu sunt mama lui Radu!
— Știu, și vă respect pentru asta. Dar acum eu sunt mama Mariei și trebuie să învăț să am grijă de ea singură.

A plecat supărată. Radu a fost furios câteva zile. Dar pentru prima dată după mult timp, am simțit că respir din nou. Am început să-mi recuperez viața, încet-încet. Am ieșit cu Maria în parc, am vorbit cu alte mame, am început să râd din nou.

Știu că nu e ușor să pui limite în familie. Știu că mulți mă vor judeca. Dar dacă nu ne apărăm spațiul, cine o va face pentru noi? Unde se termină dragostea de familie și unde începe dreptul la liniște? Poate că răspunsul e diferit pentru fiecare dintre noi, dar eu știu că am făcut ce trebuia pentru mine și pentru copilul meu.

Oare câte femei trăiesc aceeași poveste în tăcere? Oare câte dintre noi avem curajul să spunem: „Ajunge!”?