Umbre peste sărbători: Povestea unei trădări la masa de Crăciun

— „Asta e Aneta, colega mea, mâna mea dreaptă!” a spus Vlad cu un zâmbet larg, întinzându-mi un pahar de vin. Mâna lui tremura ușor, dar am pus asta pe seama emoțiilor de sărbători. Eram la masa lungă, încărcată cu sarmale, cozonaci și platouri cu aperitive, în sala de conferințe transformată pentru o seară într-un colț cald de Crăciun. Era prima dată când Vlad mă aducea la petrecerea firmei. „E timpul să te cunoască și colegii mei”, îmi spusese cu câteva zile înainte, iar eu mă simțisem mândră și puțin speriată. Nu știam pe nimeni, iar privirile curioase ale colegilor lui mă făceau să mă simt ca o intrusă.

Aneta mi-a zâmbit larg, dar în ochii ei am citit ceva ce nu puteam defini atunci. „Mă bucur să te cunosc, Irina! Vlad ne-a povestit multe despre tine.” Am dat din cap și am încercat să par relaxată, dar simțeam cum ceva nu se leagă. Vlad era altfel în seara aceea: atent, dar parcă prea atent, glumeț, dar cu un soi de neliniște în priviri. Am încercat să alung gândurile negre și să mă bucur de atmosferă. Am râs la glumele colegilor, am schimbat rețete de prăjituri cu soțiile altora și am ciocnit pahare cu șeful lui Vlad.

La un moment dat, l-am văzut pe Vlad ieșind pe terasă împreună cu Aneta. Am simțit un junghi în stomac, dar mi-am spus că sunt doar paranoică. „Sunt colegi, probabil discută ceva legat de muncă”, mi-am repetat obsesiv. Dar când s-au întors, Aneta avea obrajii îmbujorați și Vlad evita să mă privească în ochi. Seara a continuat cu dansuri și colinde, dar eu nu mai puteam să mă concentrez la nimic. Simțeam că ceva nu e în regulă.

În drum spre casă, l-am întrebat direct:
— Vlad, tu și Aneta… sunteți doar colegi?
A ezitat o fracțiune de secundă.
— Normal că suntem doar colegi! Ce-ți veni?
Am tăcut. Nu voiam să stric magia sărbătorilor cu suspiciuni nefondate.

Dar suspiciunea a crescut ca o umbră între noi. În zilele următoare, Vlad era tot mai absent. Își verifica telefonul pe ascuns, primea mesaje târziu în noapte și pleca devreme la birou. În Ajunul Crăciunului, când am încercat să-l iau în brațe, s-a tras instinctiv.

— Ce ai? l-am întrebat cu voce stinsă.
— Nimic… sunt doar obosit.

În ziua de Crăciun, când toată familia era adunată la noi acasă, mama mea a observat tensiunea dintre noi.
— Ce se întâmplă cu voi? Parcă nu mai sunteți aceiași…
Am dat vina pe stresul de la muncă și pe oboseală. Dar adevărul era că nu mai dormeam nopțile. Mă uitam la Vlad cum doarme întors cu spatele la mine și mă întrebam unde am greșit.

După Revelion, am găsit din greșeală un mesaj pe telefonul lui Vlad: „Mi-e dor de tine. Abia aștept să ne vedem mâine.” Era semnat simplu: A.

Mi s-a făcut rău instantaneu. Am ieșit pe balcon și am plâns până nu am mai avut lacrimi. Când Vlad a venit acasă, l-am confruntat:
— De cât timp mă minți?
A tăcut mult timp. Apoi a spus încet:
— Nu știu… câteva luni.

Totul s-a prăbușit atunci. Am urlat la el, am aruncat cu perne și cărți prin cameră. El stătea nemișcat, cu ochii în pământ.
— De ce? De ce ea?
— Nu știu… S-a întâmplat pur și simplu. M-am simțit ascultat… apreciat…

Am simțit cum fiecare cuvânt al lui mă lovește ca un pumn în stomac. Am vrut să-l urăsc, dar nu puteam. Îl iubeam încă. Dar nu mai puteam trăi cu minciuna.

Am plecat la mama pentru câteva zile. Ea m-a ținut în brațe ca atunci când eram copil și plângeam pentru păpușa stricată.
— O să treacă, Irina… O să vezi că viața merge înainte.
Dar eu nu voiam să meargă înainte fără Vlad.

El m-a sunat zilnic, mi-a trimis mesaje lungi în care își cerea iertare. Mi-a spus că vrea să repare totul, că a fost o greșeală și că nu vrea să mă piardă. Dar eu nu mai aveam încredere.

După două săptămâni m-am întors acasă. Vlad era schimbat: slăbise, avea cearcăne adânci și ochii roșii de plâns.
— Te rog… hai să încercăm din nou…
L-am privit mult timp fără să spun nimic. În mintea mea se derulau toate momentele noastre frumoase: vacanța la mare, serile târzii cu filme și popcorn, promisiunile făcute sub stele.

Am acceptat să mergem la terapie de cuplu. Psihologul ne-a pus să vorbim despre sentimentele noastre, despre ce ne lipsește unul de la celălalt. Am descoperit că ne-am îndepărtat fără să ne dăm seama: eu eram mereu preocupată de casă și copii (avem o fetiță de 5 ani), el se simțea neglijat și căutat validare în altă parte.

Au urmat luni grele: certuri, împăcări, lacrimi și speranțe fragile. Am încercat să reconstruim încrederea pas cu pas. Uneori îl prindeam uitându-se lung la telefon și inima mi se strângea din nou. Alteori îl surprindeam privind-o pe fetița noastră cu atâta dragoste încât mă întrebam dacă nu merită o a doua șansă.

Familia mea m-a sfătuit să-l las: „Odată ce a trădat, o va face din nou”, spunea tata cu voce aspră. Prietenele mele erau împărțite: unele îmi spuneau să lupt pentru familie, altele să-mi văd de viață.

Nu știu dacă am făcut alegerea corectă rămânând lângă el. Poate că timpul va arăta dacă dragostea poate vindeca o astfel de rană sau dacă doar am pus un plasture peste o fractură deschisă.

Uneori mă uit la Vlad și mă întreb: „Oare chiar putem ierta totul? Sau unele răni rămân deschise pentru totdeauna?”