Umbrele din bucătărie: Povestea unei trădări ascunse

— De ce îi faci iar sarmale, mamă? Nu vezi că nici nu le apreciază? am izbucnit într-o seară, când bucătăria era plină de abur și miros de varză. Mama, cu mâinile roșii de la carne și orez, s-a oprit o clipă, dar nu m-a privit. — Lasă, Ilinca, așa îi place lui Radu. Și ție îți plăceau când erai mică.

Dar nu era adevărat. Eu visam la altceva: la trenuri care pleacă din Gara de Nord spre orașe necunoscute, la avioane care mă poartă peste mări. Dar visurile mele au fost mereu privite ca niște mofturi copilărești. Tata a murit devreme, iar mama s-a agățat de mine ca de o ancoră. Când l-am cunoscut pe Radu, părea că totul se va schimba. Era calm, serios, avea un job bun la bancă și părea să mă înțeleagă. Dar după nuntă, viața mea s-a transformat într-un șir nesfârșit de compromisuri.

Radu venea acasă târziu și obosit. Eu lucram la farmacie, schimburi lungi, dar tot eu trebuia să gătesc, să spăl, să fac ordine. Mama venea aproape zilnic să mă ajute. Dar ajutorul ei era ciudat: nu mă întreba niciodată ce vreau eu să gătim, ci doar ce îi place lui Radu. „Să-i faci ciorbă de burtă, să nu-i lipsească friptura!” Parcă eu nu mai existam.

Într-o seară, după ce am terminat de spălat vasele, am auzit-o pe mama vorbind la telefon în șoaptă: — Da, da… mâine îi fac și prăjitura aia cu nucă… Știu că îi place… Nu, nu i-am spus nimic Ilincăi… Am simțit un fior rece pe șira spinării. Cu cine vorbea? De ce nu trebuia să știu?

Am început să fiu atentă la fiecare gest al mamei. Când venea Radu acasă, ea îi zâmbea larg și îl întreba dacă vrea ceva special. El răspundea mereu politicos, dar niciodată nu părea entuziasmat. Într-o zi, am găsit în sertarul mamei o fotografie veche: ea și Radu, mult mai tineri, la un picnic. Mama râdea cu capul pe umărul lui. Am simțit cum mi se taie respirația.

— Ce e asta? am întrebat-o direct.

A încercat să râdă: — Era o zi frumoasă… eram cu toții acolo… și tu erai mică…

Dar eu nu eram acolo. Știam sigur. Am început să mă gândesc la toate momentele în care mama îl apăra pe Radu când ne certam. La felul în care îl privea uneori, ca și cum ar fi vrut să spună ceva și nu putea.

În noaptea aceea nu am putut dormi. M-am ridicat din pat și am coborât în bucătărie. Am auzit voci stinse din sufragerie. M-am apropiat pe furiș și i-am văzut: mama stătea pe canapea lângă Radu. El îi ținea mâna în palmele lui.

— Nu mai pot, Elena… Nu mai pot să trăiesc așa… Ilinca merită să știe adevărul…

— Nu! a șoptit mama disperată. Dacă află… o pierdem pe amândouă…

Am simțit cum îmi fuge pământul de sub picioare. Am intrat val-vârtej în cameră.

— Ce adevăr?! Ce se întâmplă aici?

Mama a început să plângă. Radu s-a ridicat brusc.

— Ilinca… trebuie să știi… Eu și mama ta… înainte să ne cunoaștem noi… am avut o relație. A fost scurtă, dar intensă. Când te-am cunoscut pe tine, am crezut că pot lăsa totul în urmă…

Mama tremura din tot corpul.

— Nu voiam să te rănesc… Dar când ai început să-l placi pe Radu, n-am avut curajul să-ți spun… Am crezut că dacă vă vedeți fericiți, o să treacă…

Am simțit că mă sufoc. Toată viața mea fusese o minciună? Toate mesele acelea pregătite cu atâta grijă pentru Radu nu erau pentru mine sau pentru familie — erau pentru ea însăși, pentru vinovăția ei sau poate pentru iubirea ei neîmpărtășită.

Am fugit din casă și am rătăcit ore întregi prin orașul pustiu. M-am gândit la toate momentele în care m-am simțit invizibilă între cei doi oameni care ar fi trebuit să mă iubească cel mai mult. M-am gândit la visurile mele uitate, la dorința mea de a pleca departe.

Când m-am întors acasă dimineața, mama dormea pe canapea cu ochii umflați de plâns. Radu era plecat deja la serviciu. Am privit-o mult timp înainte să o trezesc.

— Mamă… de ce nu mi-ai spus niciodată? De ce ai ales să trăim toți trei în minciună?

A ridicat ochii spre mine cu o tristețe pe care n-am mai văzut-o niciodată.

— Pentru că te iubesc prea mult ca să te pierd…

Nu i-am răspuns. Am început să-mi fac bagajele. Pentru prima dată în viață, urma să plec undeva doar pentru mine.

Acum stau într-o garsonieră micuță din București și încerc să-mi regăsesc echilibrul. Încerc să-mi dau seama cine sunt fără așteptările altora și fără minciuni.

Oare cât de mult ne sacrificăm fericirea pentru liniștea aparentă a familiei? Și cât de mult putem ierta atunci când adevărul iese la iveală?