Umbrele din Cabana de la Lacul Alpin

— Nu mai vreau să aud de voi! am strigat, cu vocea răgușită de lacrimi, în timp ce ușa grea de lemn a cabanei s-a trântit în urma mea. Pe veranda îngustă, cu leagănul scârțâind ușor în vântul rece de munte, am rămas singură, cu pumnii strânși și inima sfâșiată. Era început de toamnă, iar frunzele arămii cădeau peste ghivecele cu mușcate pe care mama le îngrijise cu atâta grijă. Dar mama nu mai era aici. Nici tata. Doar eu și fratele meu, Vlad, rămași să ne certăm ca niște străini pentru o bucată de pământ și o cabană care nu părea să ne mai aparțină niciunuia.

Totul a început după moartea tatălui nostru. Testamentul lăsase cabana și terenul din jur în custodia noastră comună, dar Vlad voia să vândă totul și să plece la București, unde avea deja o viață construită. Eu, Ana, nu puteam să mă despart de acest loc. Aici am crescut, aici am învățat să iubesc muntele și liniștea lacului care sclipea sub razele dimineții. Aici am ascuns scrisorile de dragoste ale mamei și aici am plâns când am aflat că tata avea pe altcineva.

— Ana, nu mai are rost să ne agățăm de trecut! a urlat Vlad din spatele ușii. E doar o cabană veche! Nu vezi că ne distruge?

Am simțit cum mă sufocă furia. Pentru el era doar o cabană. Pentru mine era tot ce mai rămăsese din copilăria noastră, din serile când tata ne citea povești la gura sobei și mama ne făcea ceai de tei. Cum puteam să renunț la toate astea?

În acea seară, am ieșit pe malul lacului. Apa era liniștită, dar în mine era furtună. Am aruncat pietre în apă, fiecare piatră purtând un gând nespus: „De ce ne-ai lăsat așa, mamă? De ce ai plecat fără să ne spui adevărul?”

A doua zi dimineață, Vlad a venit cu o hârtie mototolită.

— Am găsit asta printre lucrurile tatei. E o scrisoare de la mama către el…

Am luat hârtia cu mâinile tremurânde. Cuvintele mamei erau pline de regret: „Nu pot să rămân într-un loc unde iubirea s-a transformat în tăcere. Îmi pare rău pentru copii, dar nu mai pot.”

M-am prăbușit pe leagănul de pe verandă. Vlad s-a așezat lângă mine, pentru prima dată fără să pară că vrea să fugă.

— Poate că niciunul dintre noi nu știe ce să facă mai departe, a spus el încet.

— Eu nu pot să plec, Vlad. Nu încă…

— Și eu nu pot să rămân. Dar poate găsim o cale să nu pierdem totul.

Zilele următoare au trecut între tăceri apăsătoare și discuții aprinse. Am încercat să reparăm împreună acoperișul cabanei, dar fiecare cui bătut părea o lovitură dată trecutului nostru comun. Seara, stăteam pe verandă și priveam stelele reflectate în lac. Vlad povestea despre viața lui din oraș, despre cât de greu îi fusese fără sprijinul familiei. Eu îi vorbeam despre singurătatea care mă apăsa aici, printre umbrele părinților noștri.

Într-o noapte, când vântul bătea tare și ploaia lovea geamurile cabanei, Vlad a izbucnit:

— Ți-ai dorit vreodată să fii altcineva? Să nu fii legată de locul ăsta?

— Nu… Dar mi-am dorit să fim din nou o familie.

A doua zi dimineață am găsit pe masă o fotografie veche: eu și Vlad copii, pe leagănul acela care încă scârțâia pe verandă. Am plâns împreună pentru prima dată după mulți ani.

În cele din urmă, am decis: cabana va rămâne a noastră, dar va fi deschisă tuturor celor care au nevoie de liniște — un refugiu pentru sufletele rănite. Vlad va veni vara cu copiii lui, eu voi rămâne aici cât voi avea nevoie.

Poate că nu am găsit răspunsuri la toate întrebările mele despre familie și iertare. Dar am învățat că uneori trebuie să lași trecutul să-și spună povestea ca să poți merge mai departe.

Mă întreb: câți dintre noi purtăm poveri vechi și nu știm cum să le lăsăm jos? Oare chiar putem vindeca rănile familiei sau doar învățăm să trăim cu ele?