Umbrele din spatele ferestrei: Povestea unei trădări tăcute

— Unde ai fost, Vlad? Era trecut de miezul nopții când ai intrat pe ușă.

Vocea mea tremura, dar încercam să par calmă. Vlad și-a scuturat paltonul, a oftat și a zâmbit obosit.

— La birou, Irina. Știi cum e, proiectele astea nu se termină niciodată la timp. Șeful a venit cu o urgență, iar eu… ce să fac?

M-am uitat la el, la cearcănele adânci și la ochii care evitau ai mei. M-am simțit vinovată pentru suspiciunile mele. Era bărbatul pe care îl iubeam de zece ani, tatăl fetiței noastre, Mara. Și totuși, ceva nu se lega. În ultima vreme, Vlad era tot mai absent, dar când era acasă, era atent, grijuliu. Îmi aducea flori fără motiv, mă săruta pe frunte și îmi mulțumea pentru orice gest mărunt.

— Nu te mai gândi la prostii, Irina, mi-am spus în gând. Toți bărbații sunt stresați la muncă.

Dar într-o miercuri după-amiază, când am ieșit mai devreme de la serviciu ca să iau niște acte de la notar, l-am văzut. Mergea grăbit pe strada Eminescu, cu o plasă de cumpărături în mână. Nu era în zona biroului lui. L-am urmărit instinctiv, cu inima bătându-mi nebunește. S-a oprit în fața unui bloc vechi și a intrat fără să se uite înapoi.

Am stat acolo, ascunsă după un copac, simțindu-mă ridicol și disperată. După vreo oră, l-am văzut ieșind cu o femeie brunetă și un băiețel de vreo patru ani. S-au urcat într-o mașină și au plecat.

Nu-mi amintesc cum am ajuns acasă. Mara mă aștepta cu temele nefăcute și cu ochii mari.

— Mami, de ce plângi?

Am mințit-o că mi-a intrat ceva în ochi. În seara aceea, Vlad a venit târziu și a spus aceeași poveste: ședințe interminabile, clienți dificili.

— Vlad, trebuie să vorbim.

A ridicat privirea din telefon și m-a privit ca și cum nu mă mai recunoștea.

— Ce s-a întâmplat?

— Unde ai fost azi după-amiază?

A ezitat o clipă. Apoi a început să râdă forțat.

— La birou! Unde să fiu?

— Te-am văzut pe Eminescu. Ai intrat într-un bloc. Ai ieșit cu o femeie și un copil.

A tăcut. S-a lăsat o liniște grea între noi. Mara s-a ascuns în camera ei.

— Irina… nu voiam să afli așa…

Mi-a povestit totul atunci: că are o relație de doi ani cu Alina, că băiețelul este al lui, că nu a avut curaj să-mi spună pentru că nu voia să ne piardă pe mine și pe Mara.

— Am crezut că pot duce totul… Dar nu pot. Îmi pare rău.

Am simțit că mă prăbușesc. Toate serile în care l-am așteptat cu cina caldă, toate diminețile în care îi pregăteam cafeaua… totul părea o minciună uriașă.

— De ce? De ce ai făcut asta?

— N-am vrut să te rănesc. N-am vrut să rănesc pe nimeni…

Am izbucnit în plâns. În noaptea aceea n-am dormit deloc. Am stat pe marginea patului și m-am uitat la Mara cum doarme liniștită, fără să știe că lumea ei urma să se schimbe pentru totdeauna.

A doua zi am plecat la mama. M-a primit fără întrebări, doar m-a strâns în brațe și mi-a spus:

— O să treacă, Irina. O să vezi.

Dar nu trecea. Vlad venea zilnic să o vadă pe Mara. Încerca să fie tată perfect, dar eu nu mai puteam suporta prezența lui. Mama îmi spunea să-l iert pentru copil, prietenele îmi spuneau să-l las și să-mi văd de viață.

Într-o seară, Mara m-a întrebat:

— Mami, tati mai vine acasă?

Nu știam ce să-i răspund. Cum îi explici unui copil că tatăl ei are alt copil? Cum îi spui că familia ei nu va mai fi niciodată la fel?

Au trecut luni de zile până am reușit să mă ridic din pat fără să plâng. Am început să merg la terapie, să vorbesc cu oameni care au trecut prin același coșmar tăcut al trădării.

Vlad s-a mutat oficial cu Alina și băiețelul lor. A încercat să mă convingă că putem rămâne prieteni pentru binele Marei. Dar eu nu mai puteam avea încredere în el nici măcar ca prieten.

Într-o zi am primit un mesaj de la Alina: „Îmi pare rău pentru tot ce s-a întâmplat. Nu am vrut să-ți distrug familia.”

Am șters mesajul fără să-i răspund. Nu era vina ei doar; Vlad fusese cel care alesese minciuna.

Acum locuiesc singură cu Mara într-un apartament mic din București. Încerc să-i ofer stabilitate și iubire, chiar dacă uneori mă simt goală pe dinăuntru.

Uneori mă întreb: oare cât de bine ne cunoaștem cu adevărat partenerii? Cât de mult putem ierta? Și dacă nu putem ierta… cum mergem mai departe?