Umbrele din spatele fericirii: Povestea mea cu Vlad

— Vlad, de ce ai folderul ăsta pe desktop? am întrebat, vocea tremurându-mi, în timp ce încercam să-mi stăpânesc lacrimile. El a ridicat privirea din cana de cafea, surprins, dar nu suficient de repede ca să nu văd umbra vinovăției care i-a traversat fața.

Totul a început într-o dimineață obișnuită de sâmbătă, când am vrut doar să printez biletele pentru concertul la care visam de luni întregi. Calculatorul lui Vlad era blocat. Am tastat codul vechi, cel pe care îl folosea mereu, și s-a deschis. Pe desktop, un singur folder, fără nume, cu data de acum două zile. Curiozitatea m-a împins să-l deschid. În secunda următoare, am simțit cum mi se taie respirația: zeci de fotografii cu aceeași femeie. În cafenele, pe plajă, în oglindă. Zâmbete intime, priviri complice. Nu eram eu.

Am simțit cum tot ce știam despre viața mea se prăbușește. Vlad era bărbatul care îmi spunea în fiecare seară că sunt totul pentru el. Îmi promitea că nu există altcineva. Îmi făcea ceai când eram răcită, mă ținea în brațe când plângeam la filme proaste și îmi aducea flori fără motiv. Cum putea să existe o altă femeie?

— E doar o prietenă veche, a bâiguit el, evitându-mi privirea.

— Vlad, nu mă minți! Cine e femeia asta? De când? De ce?

A tăcut. Am simțit că mă sufoc. Am ieșit pe balcon, încercând să-mi adun gândurile. Blocul nostru din Militari era liniștit la ora aceea, dar în capul meu era furtună. M-am gândit la mama, la tata, la toate sfaturile lor despre bărbați și încredere. M-am gândit la sora mea mai mică, care mereu spunea că Vlad e prea bun ca să fie adevărat.

Când m-am întors în sufragerie, Vlad încă stătea pe canapea, cu mâinile strânse în poală.

— Nu e ceea ce crezi… a început el.

— Atunci explică-mi! am izbucnit eu.

A oftat adânc și a început să vorbească. O chema Irina. Se cunoscuseră la facultate, la Cluj. Relația lor fusese intensă, dar scurtă. După ce s-au despărțit, au rămas „prieteni”. Dar prietenia lor nu fusese niciodată doar atât. Se vedeau din când în când, când Vlad mergea în delegații sau când Irina venea în București pentru „proiecte”.

— Și eu? Ce sunt eu pentru tine? O variantă de rezervă? am întrebat printre lacrimi.

— Nu! Tu ești totul pentru mine! Dar cu Irina… nu știu… e ca și cum nu pot să rup legătura aia.

Am simțit că mă prăbușesc. Toate serile noastre împreună, toate planurile de viitor – casa pe care voiam s-o cumpărăm împreună la marginea orașului, copiii despre care vorbeam uneori în șoaptă – toate păreau acum minciuni.

În zilele următoare am încercat să mă port normal. Mergeam la serviciu la agenția de publicitate unde lucram, zâmbeam colegilor și răspundeam la emailuri ca și cum nimic nu s-ar fi întâmplat. Dar în fiecare seară, când ajungeam acasă și îl vedeam pe Vlad, simțeam un gol imens între noi.

Mama a observat imediat că ceva nu e în regulă.

— Ce ai pățit, Ana? Nu mai ești tu…

Am izbucnit în plâns și i-am povestit totul. Mama a oftat și mi-a spus:

— Bărbații… Unii nu știu să se oprească niciodată din căutat. Dar tu trebuie să te gândești la tine. Meriți să fii iubită pe bune.

Sora mea a reacționat altfel:

— Dă-l afară! Nu merită nici măcar o lacrimă de-a ta!

Dar nu era atât de simplu. Îl iubeam pe Vlad. Sau poate iubeam ideea de noi doi împreună. Într-o seară am încercat să vorbim din nou.

— Vlad, te rog… Spune-mi adevărul până la capăt. Ai de gând să rămâi cu mine sau nu?

A tăcut mult timp.

— Nu știu… Nu vreau să te pierd pe tine, dar nici nu pot să-i spun Irinei că s-a terminat definitiv.

Atunci am știut că trebuie să iau o decizie pentru mine. Am început să caut chirii pe internet. Mi-am strâns lucrurile încet-încet, fără să-i spun nimic lui Vlad. Într-o dimineață i-am lăsat cheile pe masă și am plecat.

Primele zile au fost cumplite. Plângeam noaptea și mă întrebam dacă am făcut bine. Dar încet-încet am început să mă regăsesc. Am ieșit cu prietenele mele vechi, am mers la teatru singură și am început să scriu din nou poezii – ceva ce nu mai făcusem din liceu.

Vlad mi-a scris mesaje lungi, pline de regrete. Mi-a trimis flori la birou și m-a așteptat ore întregi în fața blocului nou unde stăteam cu chirie. Dar eu nu mai puteam să mă întorc.

Într-o zi am primit un mesaj de la Irina: „Îmi pare rău pentru tot ce s-a întâmplat între voi. Nici eu nu știu cine sunt pentru Vlad.”

Atunci am realizat că nu eram singura rănită în povestea asta. Cât de ușor ne putem pierde pe noi înșine atunci când ne agățăm de oameni care nu știu ce vor?

Acum, după luni de zile, încă mai doare uneori. Dar știu că merit mai mult decât jumătăți de adevăruri și promisiuni goale.

Oare câți dintre noi acceptăm prea puțin doar pentru că ne e frică să fim singuri? Sau pentru că încă sperăm că oamenii se pot schimba?