Umbrele din sufletul meu: Povestea lui Vlad și a lui Radu

— Nu vă supărați, domnule Vlad, dar sunteți sigur că vreți să mergeți mai departe? Copilul acesta… nu vorbește deloc. Și, sincer, nu a stat nimeni cu el mai mult de două săptămâni.

Vocea directoarei de la centrul de plasament răsuna în capul meu ca un ecou dureros. Mă uitam la băiatul din colțul camerei, cu ochii lui mari, negri, fixați într-un punct invizibil. Avea șapte ani și părea să nu audă nimic din ce se întâmpla în jur. M-am apropiat încet, fără să spun nimic. Am stat lângă el, pe podeaua rece, și am început să desenez pe o foaie albă. După câteva minute, a tras foaia spre el și a început să deseneze cercuri. Nu m-a privit nici atunci.

— Vreau să-l cunosc mai bine, am spus încet. Vreau să încerc.

Directoarea a oftat și a dat din umeri. — Sunteți primul care spune asta după mult timp.

Așa a început povestea mea cu Radu. Eu, Vlad, 38 de ani, profesor de limba română la un liceu din București, singur și homosexual într-o țară unde asta încă se spune pe șoptite sau cu ură. Nu mi-am dorit niciodată să fiu erou sau martir. Am vrut doar să iubesc și să fiu iubit. Dar viața mi-a dat mereu altceva: respingere, priviri piezișe, glume murdare la cancelarie, vecini care își trag copiii de mână când mă văd pe scară.

Când am început demersurile pentru adopție, toată lumea mi-a spus că e imposibil. „Un bărbat singur? Și homosexual? Niciodată!” Dar eu nu m-am lăsat. Am trecut prin interviuri umilitoare, anchete sociale făcute cu răutate, întrebări despre viața mea intimă care nu aveau nicio legătură cu dragostea pentru un copil. Am simțit de multe ori că mă lupt cu morile de vânt.

— Vlad, tu chiar crezi că poți schimba ceva? m-a întrebat mama într-o seară, cu voce stinsă. O femeie simplă din Ploiești, crescută cu frica de Dumnezeu și rușinea satului.

— Nu știu dacă pot schimba lumea, mamă. Dar pot schimba lumea unui copil.

Radu a venit acasă într-o zi ploioasă de martie. Nu a spus nimic când i-am arătat camera lui — doar s-a uitat la peretele pe care lipisem abțibilduri cu planete și stele. În prima noapte a dormit pe jos, lângă ușă. Am plâns în baie, încercând să nu mă audă.

Au urmat luni grele. Radu nu vorbea deloc. Fugea de atingeri, se speria de zgomote, făcea crize când schimbam ceva în rutină. Vecina de la trei a venit într-o zi să-mi spună că „nu e normal ce fac”, că „un copil ca el are nevoie de o mamă adevărată”. Am închis ușa fără să-i răspund.

La școală am cerut reducerea normei ca să pot sta mai mult cu el. Colegii mă priveau ciudat; unii șușoteau că „Vlad s-a găsit să salveze copiii altora”. Directorul mi-a spus într-o zi:

— Să știi că lumea vorbește… E greu pentru tine și pentru copil.

— Știu. Dar nu mă interesează ce spune lumea.

Cel mai greu era când Radu avea crizele lui: țipa ore întregi sau se lovea cu pumnii în cap. Mă simțeam neputincios și vinovat. Într-o noapte am cedat și am urlat la el:

— De ce nu poți să fii ca ceilalți copii?!

A tăcut brusc și s-a uitat la mine cu ochii lui mari și goi. Atunci am înțeles cât de mult îl răneam fără să vreau. Am plâns lângă el până dimineața și i-am promis că nu o să-l mai las niciodată singur.

Au trecut doi ani de atunci. Radu încă nu vorbește mult, dar uneori îmi spune „Vlad” sau „acasă”. Desenează stele pe toate foile pe care le găsește și râde când îi citesc povești cu voci caraghioase. Într-o zi mi-a pus mâna pe obraz și a zâmbit — primul zâmbet adevărat pe care l-am văzut la el.

Mama a venit într-o duminică la noi și l-a privit pe Radu cum se joacă cu trenulețul lui.

— E frumos băiatul… Ai făcut bine ce-ai făcut, Vlad.

Am simțit că inima mi se rupe de emoție.

Dar nu toată lumea ne acceptă. La magazin oamenii se uită lung când Radu face o criză sau când mă strigă „Vlad” în loc de „tata”. Unii părinți își iau copiii din parc când ne văd împreună. Am învățat să nu mai răspund la răutate cu ură — dar doare de fiecare dată.

Seara, când îl adorm pe Radu și îi spun „Noapte bună”, mă gândesc la toți copiii ca el care nu au avut norocul nostru și la toți oamenii ca mine care încă luptă pentru dreptul de a iubi fără frică.

Oare câți dintre noi trebuie să sufere până când lumea va înțelege că familia nu are o singură formă? Cât timp va mai trece până când dragostea va fi mai puternică decât prejudecata?