Umbrele din sufletul meu: Povestea unei femei care a învățat să se vadă

— Nu mai pot, mama! Nu mai pot să fiu mereu cea care tace și înghite! Am urlat, cu vocea tremurândă, în bucătăria mică, cu miros de cafea arsă și pereți galbeni, scorojiti. Mama s-a uitat la mine cu ochii ei mari, obosiți, și a oftat adânc, ca și cum ar fi știut că momentul acesta va veni, dar nu era pregătită să-l trăiască. — Livia, tu ești puternică, fata mea. Așa am fost și eu, așa suntem noi, femeile din familia asta. Dar eu nu mă simțeam puternică. Mă simțeam mică, invizibilă, ca o umbră care se strecoară printre viețile altora fără să lase vreo urmă.

Totul a început cu mult înainte să-mi dau seama. Eram mereu „fata bună”, cea care lua note mari, care nu ieșea în oraș fără să ceară voie, care ajuta la curățenie și nu ridica niciodată tonul. Tata mă lăuda la toți vecinii, dar acasă nu-mi spunea niciodată că e mândru de mine. — Așa trebuie să fii, Livia, să nu faci de rușine familia! Cuvintele lui erau ca niște pietre pe care le căram în suflet, fără să știu că mă apasă din ce în ce mai tare.

Anii au trecut, am intrat la facultate la București, la Litere, deși tata ar fi vrut să fiu medic. — Ce să faci tu cu cărțile? Nu vezi că lumea are nevoie de doctori, nu de poeți? Dar eu simțeam că doar printre cuvinte pot să respir. Acolo, în cămin, am cunoscut-o pe Irina, colega mea de cameră, care era tot ce nu eram eu: sigură pe ea, frumoasă, râdea tare și nu-i păsa de ce cred ceilalți. Mă uitam la ea cu admirație și invidie, întrebându-mă de ce eu nu pot fi așa. — Livia, tu nu vezi cât ești de deșteaptă? Dacă aș avea mintea ta, aș muta munții! Dar eu nu vedeam nimic special la mine. Mă ascundeam în spatele ochelarilor, cu părul prins mereu în coadă, și mă temeam să mă uit în oglindă prea mult.

Apoi l-am cunoscut pe Vlad. Era profesorul meu de literatură comparată, cu zece ani mai mare, cu ochii verzi și voce caldă. M-a remarcat la un seminar, când am avut curajul să spun ce gândesc despre un poem de Nichita Stănescu. — Ai o sensibilitate rară, Livia. Să nu lași pe nimeni să ți-o ia. Pentru prima dată, cineva mă vedea. Sau așa credeam. Ne-am apropiat, am început să ieșim, iar eu simțeam că trăiesc un vis. Dar visul s-a transformat repede în coșmar. Vlad era gelos, posesiv, voia să știe tot timpul unde sunt, cu cine vorbesc. — Nu vreau să te pierd, Livia. Ești tot ce am. La început, mă simțeam flatată. Apoi, m-am simțit sufocată. Dar nu aveam curaj să plec. Cine m-ar mai fi vrut pe mine, fata tăcută, cu vise ciudate și frici ascunse?

După doi ani, am rămas însărcinată. Vlad a spus că e cel mai frumos lucru care ni se putea întâmpla. Mama a plâns de bucurie, tata a tăcut o săptămână. Am născut o fetiță, Mara, cu ochii mei și zâmbetul lui Vlad. Dar odată cu Mara, a venit și oboseala, și frica, și sentimentul că nu mai sunt eu. Vlad a început să mă critice: — Nu știi să fii mamă, Livia! Uite la tine, nici nu te-ai pieptănat azi! Mă uitam la mine în oglindă și nu mă mai recunoșteam. Cine era femeia aceea palidă, cu cearcăne și privirea pierdută?

Într-o seară, după ce Mara a adormit, am ieșit pe balcon și am plâns în hohote. Mă simțeam singură, deși aveam o familie. Mă simțeam inutilă, deși aveam un copil minunat. Mă simțeam invizibilă, deși toți spuneau că sunt norocoasă. În acea noapte, am scris o scrisoare pe care nu am trimis-o niciodată: „Dragă Livia, când ai uitat cine ești? Când ai început să crezi că nu meriți nimic? Când ai lăsat lumea să-ți spună cât valorezi?”

A doua zi, am găsit curajul să-i spun mamei ce simt. — Mama, nu mai pot. Simt că mă pierd. Mama m-a luat în brațe, pentru prima dată după mulți ani. — Și eu am simțit la fel, Livia. Dar nu am avut cui să spun. Noi, femeile, ne ducem crucea în tăcere. Dar nu trebuie să fie așa. M-am uitat la ea și am văzut, pentru prima dată, câtă durere a ascuns toată viața. Am înțeles că nu sunt singură.

Am început să merg la terapie. Vlad a râs de mine: — Ce, ai înnebunit? Doar nebunii merg la psiholog! Dar nu m-am oprit. Am învățat să spun „nu”, să cer ajutor, să mă pun pe mine pe primul loc, măcar din când în când. Nu a fost ușor. Vlad nu a acceptat schimbarea mea. — Nu mai ești femeia de care m-am îndrăgostit! Poate că nu mai eram. Poate că, în sfârșit, eram eu însămi.

Am divorțat după trei ani. Tata nu mi-a vorbit o lună. Mama m-a susținut, timid, dar a făcut-o. Am rămas singură cu Mara, cu un salariu mic de profesoară suplinitoare și multe nopți nedormite. Dar, încet-încet, am început să mă simt vie. Am început să scriu din nou, să ies cu prietenele, să mă uit în oglindă fără să-mi fie rușine. Mara a crescut, iar într-o zi, când a venit acasă cu un desen în care eram eu cu ea, sub un curcubeu, mi-a spus: — Mami, tu ești cea mai frumoasă! Am plâns, dar de data asta de fericire.

Astăzi, când mă uit în urmă, mă întreb: câte femei trăiesc în umbră, fără să știe cât valorează? Câte dintre noi ne pierdem în așteptările altora, uitând să ne ascultăm inima? Poate că nu am reușit să cuceresc lumea, dar am reușit să mă regăsesc pe mine. Și, uneori, asta e cea mai mare victorie. Voi ce ați fi făcut în locul meu? Cât de mult vă lăsați definiți de ceilalți?