Umbrele iubirii: Cum am înfruntat favoritismul din familie la nunta surorii mele, Elena
— De ce trebuie să fiu mereu eu cea care stă la margine? am șoptit, strângând cu putere buchetul de flori pe care îl țineam pentru Elena. În jurul meu, sala de evenimente era plină de râsete, clinchet de pahare și muzică veselă. Mireasa, sora mea mai mare, radia de fericire în mijlocul invitaților, iar mama și tatăl vitreg, Viorel, nu-și puteau desprinde ochii de ea. M-am simțit ca o umbră pe perete, invizibilă și inutilă.
Încă de când mama s-a recăsătorit, am simțit că locul meu în familie s-a micșorat. Viorel avea ochi doar pentru Elena, iar eu eram mereu „fata cea mică”, „copilul din prima căsătorie”. Nu-mi aduc aminte să-mi fi spus vreodată „fiica mea”, nici măcar când am luat premiul întâi la olimpiada de română. Atunci a spus doar: „Bravo, dar Elena a luat locul întâi pe județ la matematică.”
În ziua nunții, toate aceste amintiri au revenit cu forță. M-am trezit dimineața cu un nod în gât și cu dorința să dispar. Mama era agitată, alerga dintr-o cameră în alta, iar Viorel îi dădea Elenei ultimele sfaturi despre căsnicie. Eu? Eu eram rugată să aduc apă, să verific dacă verighetele sunt la locul lor, să nu uit să fac poze cu telefonul. Niciun cuvânt despre cum mă simt sau dacă am nevoie de ceva.
— Sorina, ai grijă să nu uiți să faci poze când intrăm în biserică! mi-a spus Elena pe un ton grăbit.
— Da, sigur… am răspuns încet, dar ea deja plecase.
La biserică, am stat în spatele tuturor. Am privit cum Viorel îi ținea brațul Elenei cu mândrie și cum mama plângea de fericire. M-am simțit ca o străină în propria familie. Când preotul a întrebat cine dă mireasa, Viorel a răspuns tare: „Eu!” Fără ezitare. Fără să se uite măcar spre mine.
La restaurant, atmosfera era și mai apăsătoare. Toți invitații o felicitau pe Elena și pe părinți. Eu eram întrebată doar dacă pot aduce ceva de la bar sau dacă pot face o poză de grup. La un moment dat, m-am retras pe terasa localului, încercând să-mi ascund lacrimile.
— Sorina, ce faci aici singură? a venit mama după mine.
— Nimic… doar aveam nevoie de aer.
— Hai înapoi, nu fi supărată! E ziua Elenei, trebuie să fim toți fericiți!
Am simțit cum mi se strânge inima. Nici măcar acum nu vedea cât de greu îmi era.
Când s-a dat startul la dansuri, Viorel a luat-o pe Elena la dansul tată-fiică. Muzica era lentă, iar eu priveam cum toți îi admirau. M-am uitat la mama, care zâmbea cu ochii umezi. Am simțit că explodez.
Am ieșit din sală și m-am dus direct spre lacul din apropiere. Am aruncat buchetul în apă și am început să plâng în hohote. Nu știu cât timp am stat acolo, dar la un moment dat am auzit pași în spatele meu.
— Sorina… te caut peste tot! Era Elena.
— Ce vrei? Să-ți fac încă o poză? am izbucnit printre lacrimi.
— Nu… Vreau să știu ce ai. De ce plângi?
— Pentru că mereu ești tu pe primul loc! Pentru că Viorel nu m-a văzut niciodată ca pe fiica lui! Pentru că mama nu mă apără niciodată! Pentru că azi… azi chiar nu mai pot!
Elena s-a apropiat încet și m-a îmbrățișat. Pentru prima dată după mulți ani.
— Știi… nici pentru mine nu e ușor. Mereu am simțit presiunea să fiu perfectă pentru Viorel și pentru mama. Dar nu mi-am dat seama cât te doare pe tine totul. Îmi pare rău…
Am plâns amândouă mult timp acolo, pe malul lacului. Când ne-am întors în sală, ochii ne erau roșii, dar inimile mai ușoare.
Spre surprinderea mea, Viorel s-a apropiat de mine.
— Sorina… știu că nu ți-am spus niciodată asta, dar… îmi pare rău dacă te-am făcut să te simți exclusă. Poate n-am știut cum să mă apropii de tine… Dar ești parte din familia mea.
Nu am putut răspunde atunci. Dar pentru prima dată am simțit că cineva mă vede cu adevărat.
Seara s-a terminat altfel decât a început. Am dansat cu Elena și cu mama, am râs și am făcut poze împreună. Poate că nu voi fi niciodată „prima”, dar merit și eu iubire și recunoaștere.
Mă întreb acum: câți dintre noi trăim în umbra favoritismului fără să avem curajul să spunem ce ne doare? Oare cât de mult ne-ar schimba viața dacă am avea puterea să cerem locul nostru la masa familiei?