Umbrele trecutului: O întâlnire neașteptată după 40 de ani

— Maria!
Am înghețat pe loc. Vântul tăios de noiembrie îmi biciuia obrajii, dar vocea aceea, clară și apăsată, mi-a străpuns sufletul mai tare decât frigul. M-am întors încet, cu inima bătându-mi nebunește în piept. Lângă chioșcul de ziare, cu o umbrelă veche și paltonul ponosit, stătea Ilie. Ilie, bărbatul care mi-a distrus tinerețea, familia și liniștea.

— Maria, nu pleca! Te rog…

Am vrut să fug. Să mă prefac că nu am auzit. Dar picioarele nu mă ascultau. M-am uitat la el: părul alb, ochii aceia verzi care cândva mă făceau să visez, acum păreau obosiți, goi.

— Ce vrei? am întrebat, încercând să-mi țin vocea fermă.

— Să vorbim. Să-mi dai o șansă să-ți spun ce n-am avut curajul acum 40 de ani…

Mi-am strâns mai tare eșarfa la gât. În jurul nostru, lumea trecea grăbită, nimeni nu băga de seamă drama care se desfășura acolo, între două suflete rănite.

— Nu cred că mai e ceva de spus, Ilie. Ai spus destule atunci când ai plecat fără să te uiți înapoi.

A oftat adânc și a făcut un pas spre mine. Mirosea a ploaie și a tutun ieftin.

— Maria… Am greșit. Am fost un laș. Dar nu am încetat niciodată să mă gândesc la tine… la noi… la copilul nostru…

M-am înfuriat. Am simțit cum toate rănile vechi se deschid din nou.

— La copilul nostru? Pe care l-ai lăsat fără tată? Pe care l-ai făcut să creadă că nu e destul de bun?

Ilie a lăsat capul în jos. Pentru o clipă am văzut în el bărbatul speriat care fugea mereu de responsabilitate, de adevăr, de sine însuși.

— Nu pot schimba trecutul, Maria. Dar pot încerca să repar ceva acum…

Am râs amar.

— Ce să repari? Eu am crescut-o pe Irina singură. Am muncit două joburi ca să-i pun pâine pe masă și să-i plătesc facultatea. Tu unde erai? Cu Ana? Cu băutura? Cu minciunile tale?

Ilie s-a uitat la mine cu ochii umezi.

— Ana a murit acum doi ani. Am rămas singur. Și m-am gândit mereu la voi… Am încercat să dau de Irina, dar nu a vrut să vorbească cu mine…

M-am simțit brusc obosită. Toate anii aceia de luptă, de lacrimi ascunse sub zâmbete pentru copilul meu, toate serile când mă întrebam dacă am greșit cu ceva… Totul a revenit ca un val rece peste mine.

— Irina are dreptate să nu vrea să te vadă. Dar eu… eu nu mai am putere să urăsc. Am obosit, Ilie. Poate că ar trebui să-ți ceri iertare ei, nu mie.

El a dat din cap încet.

— Știu… Dar tu? Poți să mă ierți?

Am tăcut mult timp. Vântul aducea miros de frunze ude și fum de la centralele blocurilor din cartier.

— Nu știu dacă pot ierta tot ce ai făcut. Dar pot încerca să nu mai port ura asta cu mine. Pentru mine, nu pentru tine.

Ilie a zâmbit trist.

— E mai mult decât meritam…

Am pornit spre casă fără să mă uit înapoi. În minte îmi răsunau vorbele lui și chipul Irinei când era mică, întrebând mereu: „De ce tata nu vine niciodată la serbare?”

Ajunsă acasă, mi-am turnat ceaiul promis și m-am așezat pe canapea cu papucii moi în picioare. Am privit pe geam la ploaia care bătea în sticlă și m-am întrebat: oare câți dintre noi trăim cu răni nevindecate din trecut? Oare putem vreodată să iertăm cu adevărat sau doar învățăm să trăim cu durerea?