Umbrele unei iubiri toxice: Povestea mea cu Irina

„Dacă mai aduci vreodată asta în casă, te pun să o mănânci cu tot cu ambalaj!” vocea Irinei răsuna în bucătăria mică, spartă doar de clinchetul furios al unei linguri aruncate în chiuvetă. Mă uitam la cutia de prăjituri pe care o cumpărasem dintr-un impuls copilăresc, sperând să aduc puțină bucurie într-o seară ploioasă de noiembrie. Dar pentru Irina, orice gest de-al meu era o ofensă, o dovadă că nu mă pot ridica la standardele ei absurde.

Nu știu când am început să mă simt ca un intrus în propria mea viață. Poate din prima zi când am cunoscut-o pe Irina la petrecerea Laurei, colega mea de la facultate. Era frumoasă, sigură pe ea, cu un zâmbet care părea să lumineze camera. Dar sub acea mască se ascundea o nevoie disperată de control. Îmi amintesc cum, după doar două săptămâni, mi-a spus: „Dacă vrei să fim împreună, trebuie să înveți să faci lucrurile ca mine.” Am râs atunci, crezând că glumește.

Dar nu glumea. La început, micile observații păreau inofensive. „Nu pune laptele acolo, se strică.” „Nu te îmbrăca așa, nu-mi place.” „Nu ieși cu prietenii tăi, nu-mi place compania lor.” Încet-încet, lumea mea s-a restrâns la universul ei. Prietenii mei – Vlad, Radu, chiar și Ana, sora mea – au început să mă întrebe dacă sunt bine. Le spuneam mereu că da, că Irina e doar puțin mai exigentă.

Adevărul era că mă simțeam ca un copil certat pentru orice pas greșit. Într-o seară, după ce m-am întors târziu de la serviciu, am găsit-o pe Irina stând pe canapea, cu brațele încrucișate și privirea rece. „Unde ai fost?” m-a întrebat fără să ridice tonul, dar cu o asprime care m-a făcut să tremur. „Am avut mult de lucru…” am bâiguit eu. „Nu-mi place când nu răspunzi la telefon. Data viitoare să nu se mai întâmple.”

Am încercat să-i explic că nu pot fi mereu disponibil, dar orice argument era întâmpinat cu tăcere sau ironie. Într-o zi, am găsit curajul să-i spun: „Irina, simt că nu mai pot respira lângă tine.” S-a uitat la mine ca și cum i-aș fi spus cea mai mare prostie: „Dacă nu-ți convine, ușa e acolo.” Dar știam că nu era atât de simplu. Mă legasem de ea cu fire invizibile de vinovăție și speranță.

Familia ei era la fel de rece. Mama ei, doamna Stanciu, mă privea mereu cu suspiciune: „Sper că nu ai de gând să o faci să sufere pe Irina. E obișnuită să i se dea tot ce vrea.” Tatăl ei era absent, mereu plecat cu afaceri prin țară. La mesele de duminică, simțeam cum fiecare gest al meu era analizat și judecat.

Într-o zi, Ana m-a sunat plângând: „Te rog, vino acasă la mama. Nu te mai recunoaștem. Ești doar o umbră.” Am mers acasă și am găsit-o pe mama stând în bucătărie, frământând cozonacii pentru Paște. M-a luat în brațe și mi-a șoptit: „Nu te lăsa strivit de cineva care nu știe să iubească.”

M-am întors la Irina hotărât să vorbim deschis. „Irina, trebuie să schimbăm ceva. Nu mai pot trăi așa.” S-a uitat la mine cu dispreț: „Dacă nu poți ține pasul cu mine, poate ar trebui să-ți cauți pe altcineva.” Am simțit cum ceva se rupe în mine. Am ieșit din apartament fără să mă uit înapoi.

Zilele care au urmat au fost un amestec de ușurare și durere. Prietenii mei au revenit încet-încet în viața mea. Vlad m-a luat la o bere și mi-a spus: „Bine ai revenit printre noi!” Ana mi-a adus prăjituri făcute de ea și mi-a spus: „Ești fratele meu și te iubesc oricum ai fi.”

Dar cel mai greu a fost să mă iert pe mine însumi pentru că am permis să ajung atât de jos. Am început să merg la terapie și să citesc despre relațiile toxice. Am descoperit că nu sunt singurul care a trecut prin așa ceva.

Într-o zi ploioasă de primăvară, am trecut pe lângă vechiul nostru apartament și am văzut-o pe Irina la fereastră. Nu m-a văzut. Pentru prima dată după mult timp, nu am simțit frică sau regret. Doar liniște.

Mă întreb uneori: câți dintre noi rămânem prea mult într-o relație doar pentru că ne e teamă să fim singuri? Și ce preț plătim pentru liniștea noastră sufletească?