„Un singur nepot e destul!”: Povestea unei mame care a ales să-și protejeze copilul cu orice preț

— Nu cred că e nevoie de încă un copil, Irina. Un nepot e destul!
Cuvintele soacrei mele au căzut ca o piatră grea în mijlocul bucătăriei, printre aburii cafelei și mirosul de pâine prăjită. M-am uitat la ea, încercând să-mi dau seama dacă glumește. Dar privirea ei tăioasă, sprâncenele ridicate și buzele strânse mi-au spus totul. Nu era o glumă. Era verdictul ei, sentința pe care o rostea cu aceeași ușurință cu care își turna laptele în cafea.

— Mamă, nu poți să vorbești așa! a intervenit Mihai, soțul meu, dar vocea lui era slabă, ca o adiere care nu clintește nimic.

Am simțit cum mi se strânge stomacul. Eram însărcinată în două luni și abia găsisem curajul să le spun. Pentru mine era o minune, pentru ea era o povară. M-am ridicat de la masă, cu mâinile tremurânde, și am ieșit pe balcon. Am privit blocurile cenușii din cartierul nostru din Ploiești, oamenii grăbiți, copiii care se jucau printre mașini. Oare chiar nu meritam să fiu fericită?

Mihai a venit după mine.

— Îmi pare rău, Irina. Știi cum e mama… Nu vrea să te rănească.

— Dar mă rănește! am izbucnit eu. Cum poate să spună că al doilea copil nu contează? Că nu are loc pentru el în viața noastră?

Mihai a oftat și s-a sprijinit de balustradă.

— Știi că după divorț am lăsat totul fostei mele soții. Am vrut să fie bine pentru David. Mama… nu s-a împăcat niciodată cu ideea asta. Pentru ea, David e singurul nepot adevărat.

Am simțit o furie mocnită crescând în mine. De când mă căsătorisem cu Mihai, simțeam mereu că trebuie să demonstrez ceva. Că trebuie să fiu mai bună decât prima lui soție, mai atentă, mai răbdătoare, mai… orice. Dar niciodată nu era suficient.

În acea seară, Mihai a încercat să mă liniștească, dar cuvintele soacrei mele îmi răsunau în minte ca un refren toxic: „Un nepot e destul!”

Au urmat săptămâni grele. Soacra venea des pe la noi, aducând cadouri pentru David, vorbind despre el ca despre singura lumină din viața ei. Când încercam să vorbesc despre sarcină, schimba subiectul sau ofteza teatral.

— Să nu te superi pe mine, Irina, dar copiii din a doua căsătorie nu sunt la fel… Nu-i spun eu, așa zice lumea! mi-a spus într-o zi, când eram singure în bucătărie.

Am simțit cum mi se taie respirația.

— Poate lumea greșește, am răspuns eu cu voce joasă.

— Poate… Dar eu știu ce spun. Să nu te aștepți la prea mult de la Mihai. El are deja un copil de care trebuie să aibă grijă.

M-am simțit invizibilă, ca și cum existența mea și a copilului meu ar fi fost doar o notă de subsol într-o poveste care nu-mi aparținea.

Într-o zi, după ce am venit de la controlul medical și am aflat că totul e bine cu bebelușul, am decis să-i spun mamei mele ce se întâmplă.

— Irina, tu trebuie să fii puternică pentru copilul tău! Nu lăsa pe nimeni să-ți umbrească bucuria! mi-a spus ea cu ochii plini de lacrimi.

Am plâns împreună la telefon. Era singura care mă înțelegea cu adevărat.

Între timp, relația cu Mihai s-a răcit. Îl vedeam tot mai absent, prins între loialitatea față de mama lui și dorința de a construi ceva nou cu mine. Într-o seară, după ce David a plecat la mama lui, Mihai s-a așezat lângă mine pe canapea.

— Irina… Nu știu ce să fac. Mama mă presează să merg mai des la ea, să-l iau pe David mai mult timp… Parcă nu mai am loc pentru nimic altceva.

— Și pentru mine? Pentru copilul nostru? am întrebat eu cu voce stinsă.

A tăcut mult timp.

— Îmi pare rău…

Atunci am știut că sunt singură în lupta asta. Că dacă vreau ca bebelușul meu să vină pe lume într-un mediu sănătos, trebuie să pun limite clare.

A doua zi i-am scris soacrei un mesaj scurt: „Vreau să ne respectăm reciproc. Copilul meu merită dragoste la fel ca David.”

Nu mi-a răspuns niciodată la acel mesaj. De atunci nu ne-am mai văzut decât la aniversarea lui David, unde m-a ignorat complet.

Sarcina a fost grea, plină de griji și nopți nedormite. Dar când mi-am ținut fetița în brațe pentru prima dată, am știut că am făcut alegerea corectă. Am ales-o pe ea înaintea oricărei aprobări sau validări din partea altora.

Acum fetița mea are un an și jumătate. Mihai încearcă să fie prezent, dar relația noastră s-a schimbat iremediabil. Soacra nu a venit niciodată să-și vadă nepoata.

Uneori mă întreb: oare câți copii din România cresc fără dragostea bunicilor doar pentru că adulții nu pot trece peste orgolii și prejudecăți? Oare câte mame ca mine aleg să-și protejeze copiii cu prețul propriei liniști? Voi ce ați fi făcut în locul meu?