Un singur telefon care mi-a schimbat viața: povestea unei femei care a renăscut din cenușă

— Nu pot să cred că faci asta, Vlad! Cum poți să-mi iei totul? vocea mea tremura, iar actele de divorț stăteau între noi ca o sentință. Vlad, bărbatul cu care împărțisem doisprezece ani de viață, mă privea rece, cu ochii aceia gri pe care îi iubisem cândva. — E mai bine așa, Irina. Pentru amândoi. Nu mai are rost să ne mințim.

Am semnat. Mâna îmi tremura, dar nu aveam de ales. Avocatul lui Vlad, domnul Petrescu, mi-a întins hârtiile cu un zâmbet fals. În câteva minute, tot ce construisem împreună s-a risipit: casa din Băneasa, economiile noastre, custodia lui Radu, băiatul nostru de opt ani. Vlad avea relații, bani și influență. Eu aveam doar o valiză și o inimă frântă.

Primele săptămâni după divorț au fost un coșmar. M-am mutat la sora mea, Anca, într-un apartament mic din Militari. Noaptea plângeam în pernă, ziua încercam să găsesc un job — orice job. Fusesem profesoară de limba română, dar după ce Radu s-a născut, Vlad m-a convins să renunț la carieră și să mă ocup de familie. Acum eram o femeie de 38 de ani, fără experiență recentă și fără bani.

— Trebuie să te ridici, Irina! Nu poți să te lași așa! Anca încerca să mă încurajeze, dar nu știa cât de greu era să mă uit în oglindă și să nu mă recunosc.

Cel mai tare mă durea că nu-l puteam vedea pe Radu decât două weekenduri pe lună. Vlad avea grijă ca fiecare întâlnire să fie tensionată. — Nu-l influența pe copil împotriva mea! îmi spunea mereu la telefon. Dar Radu era trist și retras. — Mami, când vii acasă? mă întreba cu voce stinsă.

Într-o zi, după ce am ieșit de la interviul cu numărul doisprezece și am primit același refuz politicos — „prea mult timp în afara domeniului” — am simțit că nu mai pot. Am mers în parc și m-am prăbușit pe o bancă. O bătrână s-a așezat lângă mine și mi-a zis: — Fata mamii, nu lăsa viața să te calce în picioare! Când nu mai ai nimic de pierdut, abia atunci începi să trăiești.

Cuvintele ei mi-au rămas în minte zile întregi. Într-o noapte albă, am început să răscolesc vechiul laptop după acte și documente. Am găsit un folder cu contracte vechi ale firmei lui Vlad — le scanasem cândva, din obișnuință. Unul dintre ele mi-a atras atenția: era un contract de parteneriat cu o firmă din Italia, semnat pe numele meu acum opt ani. Am citit și recitit clauzele: dacă firma ar fi fost vândută sau dizolvată fără acordul meu scris, eu aș fi avut dreptul la 50% din profituri.

Inima mi-a bătut nebunește. Vlad vânduse firma cu câteva luni înainte de divorț — fără să mă anunțe. Am adunat toate dovezile și am mers la un avocat recomandat de Anca, doamna Lupu. Când i-am povestit totul, a zâmbit enigmatic: — Irina, ai în mână cheia către libertatea ta.

Au urmat luni de procese și negocieri. Vlad a încercat să mă intimideze: — Nu ai nicio șansă! Totul e legal! Dar doamna Lupu era neclintită. — Avem acte, avem semnături. Nu vă lăsați!

Într-o seară ploioasă de noiembrie, am primit telefonul care mi-a schimbat viața. Vlad m-a sunat pentru prima dată cu vocea tremurândă: — Irina… hai să vorbim. Putem ajunge la o înțelegere.

Nu-mi venea să cred. După atâtea luni de umilință și disperare, eram eu cea care avea toate cărțile pe masă. Ne-am întâlnit la notar. Vlad a acceptat să-mi transfere jumătate din suma obținută pe firmă — milioane de lei. Am obținut și custodia comună a lui Radu.

Când am ieșit din biroul notarului, ploua mărunt. Am ridicat privirea spre cer și am simțit pentru prima dată după mult timp că pot respira liber.

Acum locuiesc într-un apartament luminos din Cotroceni și predau din nou la liceu. Radu vine la mine în fiecare weekend și râde iar ca un copil fericit.

Uneori mă întreb: dacă nu aș fi trecut prin iadul acela, aș fi descoperit oare cât de puternică pot fi? Câte femei mai sunt ca mine, care nu știu că au dreptul la propria lor viață? Ce ați fi făcut voi în locul meu?