Unde se duce dragostea când rămâi singură? Povestea mea între așteptări, dezamăgiri și curaj

— Nu mai pot, mamă! Nu mai pot! — am urlat în bucătăria mică, cu mâinile strânse pe marginea chiuvetei, în timp ce lacrimile îmi curgeau pe obraji. Mama lui Radu, doamna Lenuța, stătea în prag, cu privirea aceea rece și tăioasă pe care o cunoscusem prea bine în ultimele luni.

— Ivana, nu te mai plânge atâta. Copilul are nevoie de tine, nu de lacrimile tale. Dacă nu ești în stare, spune-mi și îl iau eu la mine, că doar eu l-am crescut și pe Radu, nu? — mi-a răspuns ea, cu vocea ridicată.

M-am prăbușit pe scaun, simțind cum tot aerul din cameră devine greu. În camera cealaltă, Vlad, băiețelul meu de nici doi ani, plângea după mine. Dar nu mai aveam putere să mă ridic. Mă simțeam ca o umbră a femeii care fusesem înainte să nasc.

Totul a început cu promisiuni. Radu era bărbatul visurilor mele: atent, blând, mereu cu o vorbă bună. Când am rămas însărcinată, mi-a spus că va fi lângă mine orice ar fi. Dar după ce l-am născut pe Vlad, parcă s-a schimbat totul. Nu mai venea acasă decât târziu, mereu obosit sau nervos. Orice discuție despre copil se termina cu un oftat sau cu replica: „Vorbește cu mama, ea știe mai bine.”

La început am crezut că e doar o perioadă grea. Dar zilele treceau și eu mă simțeam tot mai singură. Mama mea era la țară, bolnavă, iar eu nu aveam pe nimeni altcineva aici, la București. Doamna Lenuța venea zilnic să mă „ajute”, dar ajutorul ei era ca o sabie cu două tăișuri: îmi critica orice gest, orice decizie legată de Vlad.

— Nu-l ține așa! Nu vezi că-i cade capul? — îmi spunea când îl luam în brațe.

— Nu-i da lapte praf! Eu i-am dat lui Radu doar lapte de vacă și uite ce bărbat e acum!

Radu nu intervenea niciodată. Când îi spuneam că mă simt copleșită, ridica din umeri:

— Las-o pe mama să te ajute, Ivana. Ea știe ce face.

Într-o seară, după ce Vlad făcuse febră mare și eu stătusem toată noaptea lângă el, Radu a venit acasă la trei dimineața. L-am întrebat unde a fost. S-a enervat:

— Ce vrei să fac? Să stau toată ziua cu voi? Am nevoie și eu de o pauză!

Atunci am simțit că ceva s-a rupt definitiv între noi. Nu mai eram o familie. Eram doar eu și Vlad, iar el era un musafir în propria lui casă.

Au urmat luni de zile în care am încercat să vorbesc cu el. Să-l fac să înțeleagă că am nevoie de el nu doar ca tată pentru Vlad, ci ca partener pentru mine. Dar fiecare discuție se termina cu uși trântite și tăceri apăsătoare.

Într-o zi, am găsit un mesaj pe telefonul lui: „Sper că vii diseară la petrecere. Mi-e dor de tine.” Era de la o colegă de serviciu. Am simțit cum mi se taie picioarele. L-am confruntat:

— Radu, cine e fata asta?

A râs scurt:

— E doar o colegă. Nu mai inventa probleme unde nu sunt.

Dar știam că minte. În acea noapte am plâns până dimineața, cu Vlad dormind lângă mine. M-am întrebat dacă nu cumva eu sunt de vină pentru tot ce ni se întâmplă.

A doua zi dimineață, doamna Lenuța a venit iar peste noi:

— Ivana, dacă nu te descurci, spune-mi! Îl iau eu pe Vlad la mine la Buzău și-l cresc cum trebuie!

Atunci am explodat:

— Nu! Vlad rămâne cu mine! E copilul meu!

A plecat trântind ușa și jur că am auzit-o murmurând: „Asta nu știe nimic despre viață…”

Au trecut săptămâni în care m-am luptat cu depresia și cu sentimentul de vinovăție. Am început să merg la psiholog, să citesc despre cum să-mi recapăt încrederea în mine. Am găsit sprijin într-un grup de mame singure pe Facebook. Am început să ies cu Vlad în parc, să vorbesc cu alte mame.

Într-o zi, Radu a venit acasă și mi-a spus sec:

— M-am mutat la mama. Dacă ai nevoie de ceva pentru copil, mă suni.

Atât. Fără explicații, fără regrete.

Am rămas singură într-un apartament mic din Drumul Taberei, cu un copil care avea nevoie de mine mai mult ca oricând. Au fost zile când nu aveam bani nici pentru lapte sau scutece și mă gândeam dacă nu ar fi mai bine să-l las pe Vlad la bunica lui, doar ca să-i fie mai bine.

Dar n-am putut. Pentru că atunci când îl vedeam zâmbind dimineața sau când îmi spunea „mama” cu vocea lui subțire, simțeam că merită să lupt.

Acum Vlad are trei ani și merge la grădiniță. Eu lucrez part-time la o librărie și încă mă lupt cu lipsurile și cu prejudecățile celor din jur: „De ce ai făcut copil dacă nu poți să-l crești?”, „Unde e tatăl?”

Dar am învățat să nu mai las rușinea sau frica să mă definească. Sunt mama lui Vlad și asta e cea mai mare victorie a mea.

Mă întreb uneori: unde dispare iubirea când viața devine grea? De ce fug unii oameni tocmai atunci când ar trebui să rămână? Poate că răspunsul nu-l voi afla niciodată… Dar voi ce credeți? De ce e atât de greu să rămânem împreună când vine furtuna?