Ușa care nu s-a deschis niciodată: Povestea unei mame la pragul fiului ei

„Nu-mi răspunde nici acum…”, mi-am spus în gând, în timp ce apăsam pentru a treia oară soneria de la apartamentul lui Vlad. Era duminică dimineață, iar pe scara blocului vechi din cartierul Titan mirosea a ploaie și a pâine caldă de la brutăria de la colț. În mâini țineam tava cu brioșe cu brânză dulce, preferatele lui încă de când era mic. Îmi amintesc cum, pe vremuri, fugea desculț prin bucătărie, cu obrajii plini de făină, cerând încă una, „doar una, mami, promit!”. Acum, la 27 de ani, Vlad locuia singur, iar eu mă simțeam tot mai des ca o musafiră în viața lui.

Am bătut ușor în ușă, încercând să nu par disperată. „Vlad, sunt eu, mama. Ți-am adus ceva bun… deschide, te rog.” Dincolo de ușă, tăcerea era grea, ca o pătură udă. Am așteptat câteva minute, privind la numărul 14 de pe ușă, ca și cum ar fi putut să-mi răspundă el în locul fiului meu. În spatele meu, pe hol, o vecină trecea cu o sacoșă de la piață și mi-a aruncat o privire scurtă, plină de compasiune. M-am simțit mică, stingheră, ca o fetiță care a greșit ceva și nu știe ce.

Telefonul mi-a vibrat în buzunar. Am sperat că e Vlad, dar era doar o notificare de la banca. Am oftat și am lăsat tava pe podea, încercând să-mi adun gândurile. „Poate doarme, poate e la muncă, poate…”, dar știam că nu e așa. De luni bune, Vlad nu-mi mai răspundea la telefon decât rar, cu mesaje scurte, seci: „Sunt bine, mamă. Am treabă. Vorbim mai târziu.” Niciodată nu era „mai târziu”.

Am coborât scările încet, cu pași grei, simțind cum fiecare treaptă mă apasă mai tare. În minte îmi răsunau cuvintele pe care mi le spusese la ultima noastră ceartă, acum două luni: „Mamă, nu mai am nevoie să mă controlezi! Sunt adult, lasă-mă să trăiesc!” Atunci am plâns, dar nu în fața lui. Am plâns acasă, singură, cu poza lui de la absolvire în brațe. Soțul meu, Ion, nu mai era de mult lângă noi. Ne-a părăsit când Vlad avea 10 ani, iar de atunci am fost doar noi doi. Am muncit pe două fronturi, ca să nu-i lipsească nimic. Am renunțat la ieșiri, la haine noi, la vacanțe, doar să-l văd pe el fericit. Și acum, când ar fi trebuit să culeg roadele, mă simțeam mai singură ca niciodată.

Ajunsă în fața blocului, m-am așezat pe o bancă udă de ploaie. Am privit tava cu brioșe, care deja se răciseră. Un câine vagabond s-a apropiat, adulmecând cu poftă. I-am întins una, iar el a luat-o cu recunoștință, dând din coadă. „Măcar tu te bucuri de ele”, i-am spus, zâmbind amar.

În acea clipă, telefonul a sunat. Era sora mea, Mariana. „Ce faci, Sorina? Ai ajuns la Vlad?” Vocea ei era caldă, dar simțeam și o urmă de reproș. „Nu mi-a deschis. Cred că nu e acasă… sau nu vrea să mă vadă.” Am încercat să-mi stăpânesc lacrimile, dar ele au curs, fierbinți, pe obraji. „Sorina, nu mai insista. Lasă-l să vină el la tine. Copiii de azi nu mai sunt ca noi. Au alte priorități.”

Am închis ochii și mi-am amintit de mama mea, cum mă certa când nu veneam acasă la timp. Atunci nu înțelegeam de ce se supără atât de tare. Acum, îi simțeam dorul ca pe o rană veche, care nu se mai vindecă. Poate că Vlad are dreptate. Poate că am fost prea sufocantă, prea prezentă, prea… mamă. Dar cum să nu fii mamă, când tot ce ai pe lume e copilul tău?

Seara, acasă, am pus brioșele pe masă, lângă o cană de ceai. Am privit masa goală, scaunul lui Vlad rămas neatins. Am deschis televizorul, dar nu am fost atentă la nimic. Gândurile îmi fugeau mereu la el. Oare e bine? Oare mănâncă? Oare are pe cineva care să-i spună „noapte bună”? Am luat telefonul și am scris un mesaj: „Vlad, te iubesc. Oricând ai nevoie de mine, sunt aici.” Am șters mesajul, apoi l-am rescris. L-am trimis, de data asta. Niciun răspuns.

În noaptea aceea, am visat că Vlad era mic, iar eu îl țineam de mână pe o alee plină de frunze galbene. Se uita la mine și râdea, cu ochii lui mari, albaștri. M-am trezit plângând, cu perna udă de lacrimi. Dimineața, am găsit un mesaj de la el: „Mamă, am avut o săptămână grea. Mulțumesc pentru brioșe. Poate ne vedem duminică viitoare.”

Am zâmbit, dar zâmbetul era amar. O duminică în care poate ușa se va deschide. Sau poate nu. Dar voi fi acolo, la prag, cu inima deschisă, oricât de mult ar durea. Pentru că așa sunt mamele. Așteaptă, speră, iartă. Mereu.

Oare cât de mult trebuie să aștepte o mamă până când fiul ei își amintește să deschidă ușa? Și dacă nu o va deschide niciodată, cine îi va alina dorul?