Ușa pe care am închis-o după 30 de ani

„Nu mai pot, Maria. Îmi pare rău. Zamykam za sobą drzwi, bo nie mogę już na ciebie patrzeć.”

Cuvintele astea, rostite cu o răceală pe care nu o recunoșteam la Doru, mi-au tăiat respirația. Stăteam în holul mic al apartamentului nostru din Drumul Taberei, cu mâinile tremurânde pe clanță, încercând să-mi dau seama dacă visez sau trăiesc cel mai urât coșmar. Doru, bărbatul cu care am împărțit 30 de ani de viață, își trăgea geaca pe umeri și nu se uita la mine. Am vrut să spun ceva, orice, dar cuvintele mi s-au blocat în gât. Ușa s-a închis încet, cu un sunet surd care a răsunat în sufletul meu ca o sentință.

Am rămas acolo, în hol, cu spatele lipit de perete și ochii fixați pe ușa pe care el tocmai o închisese. Nu am plâns atunci. Nici nu am țipat. Am simțit doar cum tot ce știam despre mine și despre viața mea se destramă, ca un pulover vechi tras de un fir.

A doua zi dimineață, m-am trezit într-un pat prea mare și prea rece. Perna lui era neatinsă. M-am ridicat mecanic, am făcut cafeaua pentru doi din obișnuință și am pus două cești pe masă. Abia când am văzut ceașca goală am izbucnit în plâns. Am plâns pentru toate diminețile în care nu am știut să-i spun cât de mult îl iubesc. Pentru toate serile în care ne-am certat din nimicuri. Pentru toate promisiunile pe care ni le-am făcut și pe care le-am uitat.

Copiii noștri, Irina și Vlad, sunt mari acum. Irina locuiește la Cluj cu familia ei, iar Vlad e plecat la Londra. Când le-am spus că tatăl lor a plecat, au reacționat diferit. Irina a venit imediat acasă, m-a luat în brațe și a plâns cu mine. Vlad a tăcut mult la telefon, apoi a spus doar: „Îmi pare rău, mamă. Dacă ai nevoie de ceva, sunt aici.”

Seara aceea a fost prima dintr-un șir lung de nopți nedormite. M-am plimbat prin casă ca o fantomă, atingând lucrurile lui: cămașa preferată aruncată pe spătarul scaunului, parfumul uitat pe noptieră, cartea neterminată de pe raft. M-am întrebat unde am greșit. Dacă am fost prea aspră sau prea distantă. Dacă ar fi trebuit să-l ascult mai mult sau să-i spun mai des că îl iubesc.

Mama mea a venit a doua zi să mă vadă. A intrat fără să bată la ușă și m-a găsit stând pe canapea, cu ochii roșii și părul ciufulit.
– Maria, ridică-te! Nu te recunosc! Tu ești fata mea puternică!
– Mamă, nu mai știu cine sunt…
– O să treacă. Și eu am trecut prin asta cu tatăl tău. Dar tu ai copii, ai nepoți! Nu te lăsa doborâtă!

Am încercat să mă agăț de vorbele ei, dar fiecare zi era o luptă cu mine însămi. Prietenele mă sunau să mă invite la cafea sau la teatru, dar refuzam mereu. Nu voiam să văd pe nimeni. Mă simțeam ca o umbră printre oameni.

Într-o zi, la două săptămâni după ce Doru plecase, am găsit un bilet sub ușă. Era scris cu mâna lui:
„Maria,
Nu te urî pentru ce s-a întâmplat. Nu e vina ta. Am obosit să trăiesc o viață care nu mă mai reprezintă. Te rog să mă ierți.”

Am citit biletul de zeci de ori. M-am întrebat ce înseamnă „o viață care nu mă mai reprezintă”. Oare nu l-am văzut niciodată cu adevărat? Sau poate nici el nu s-a văzut pe sine până acum?

Au trecut luni până când am reușit să ies din casă fără să simt că toți oamenii se uită la mine cu milă sau curiozitate. La piață, tanti Lenuța m-a întrebat:
– Ce mai face Doru? Nu l-am mai văzut…
Am înghițit în sec și am zâmbit forțat:
– E bine… fiecare cu ale lui.

Într-o seară, Irina m-a sunat:
– Mamă, trebuie să mergi mai departe! Nu poți trăi doar din amintiri!
– Cum să merg mai departe când totul îmi amintește de el?
– Încearcă să faci ceva pentru tine! Înscrie-te la cursul ăla de pictură despre care tot vorbeai!

Am oftat și am acceptat provocarea ei. La primul curs de pictură m-am simțit stângace și ridicolă printre femei vesele și bărbați curioși. Dar profesoara, doamna Ruxandra, m-a privit blând:
– Maria, nu trebuie să pictezi frumos. Trebuie doar să pictezi ce simți.

Am pictat un cer gri cu o ușă întredeschisă și o femeie micuță privind spre lumină. Am plâns în fața șevaletului ca un copil.

Cu timpul, am început să vorbesc cu oameni noi: vecina de la trei care își crește singură băiatul după ce soțul a plecat în Spania; domnul Mihai din parc care își plimbă câinele și povestește despre nevasta lui moartă; chiar și cu Vlad la telefon despre viața lui din Londra.

Într-o duminică dimineață am găsit curajul să merg singură la biserică. Preotul a vorbit despre iertare și despre cum uneori trebuie să ne iertăm pe noi înșine înainte de a-i ierta pe ceilalți.

Seara aceea am petrecut-o scriindu-i lui Doru un mesaj:
„Te iert. Și sper că într-o zi voi putea să mă iert și pe mine.”

Nu mi-a răspuns niciodată.

Astăzi, la aproape un an după ce lumea mea s-a prăbușit, încă mai simt uneori golul acela apăsător. Dar am început să mă regăsesc printre culori, printre oameni noi și printre povești care nu-mi aparțin dar mă ajută să merg înainte.

Mă întreb adesea: oare chiar putem începe din nou după ce tot ce știm dispare? Putem iubi iar? Sau rămânem prizonieri ai trecutului nostru pentru totdeauna?