Vara în care am învățat să spun „nu”: Povestea mea din inima Maramureșului

— Iulia, nu poți să stai degeaba! strigă mamaie din prag, cu șorțul plin de făină și ochii mici, dar tăioși ca briciul. — Avem musafiri diseară, nu vezi că nimic nu e gata? Mă uit la Radu, care tocmai iese din curte cu un braț de lemne. Îmi face cu ochiul, dar știu că și el simte presiunea. Venisem aici, la casa bunicilor din Maramureș, să ne găsim liniștea după un an greu în București. Dar liniștea s-a risipit încă din prima zi, când rudele au început să sune: „Veniți la noi la masă?”, „Ajutați-ne cu fânul?”, „Nu vreți să stați cu copiii noștri două ore?”

În fiecare dimineață mă trezeam cu inima strânsă. Îmi doream să mă bucur de lac, să citesc pe ponton sau să stau cu Radu la povești sub nuc. În schimb, zilele mele se umpleau cu treburi care nu se mai terminau: curățenie, gătit pentru zece persoane, drumuri la piață, ajutor la vecini. Mă simțeam din nou ca adolescenta care nu putea refuza nimic, de frică să nu dezamăgească.

Într-o seară, după ce am spălat vasele și am strâns masa pentru a treia oară în ziua aceea, m-am prăbușit pe pat și am izbucnit în plâns. Radu s-a așezat lângă mine și mi-a luat mâna.

— Iulia, nu trebuie să faci totul singură. Nici măcar nu ești fericită aici.

— Dar dacă spun „nu”, o să creadă că sunt leneșă sau nerecunoscătoare. Mamaie o să mă certe, unchii o să bârfească…

— Și ce dacă? Nu mai ești copil. Ai dreptul să-ți trăiești viața cum vrei.

Cuvintele lui m-au urmărit toată noaptea. A doua zi dimineață, când mamaie a venit iar cu lista de sarcini, am simțit cum mi se strânge stomacul. Dar ceva s-a rupt în mine.

— Mamaie, azi vreau să merg la lac cu Radu. Nu pot să te ajut la bucătărie.

A rămas cu gura căscată. — Cum adică nu poți? Cine o să facă sarmalele?

— Poate mă ajută verișoara Ana sau poate le facem împreună diseară. Acum vreau să mă odihnesc.

A oftat adânc și a plecat bombănind. M-am simțit vinovată toată ziua, dar și ușurată. Pe ponton, cu picioarele în apă rece și capul pe umărul lui Radu, am simțit pentru prima dată că vara asta chiar îmi aparține.

Dar liniștea n-a durat mult. Seara, la masă, unchiul Vasile a început:

— Ce-i cu voi, măi copii? De când ați venit numai la plimbare vă țineți! Pe vremea noastră nu stătea nimeni degeaba!

Radu a încercat să schimbe subiectul, dar eu am simțit cum îmi fierbe sângele.

— Unchiule, am venit aici să ne odihnim. Nu suntem la muncă silnică.

Toată lumea a tăcut. Mamaie s-a uitat la mine ca și cum nu mă recunoștea. Am simțit privirile lor ca niște ace în piele.

În noaptea aceea n-am dormit deloc. M-am gândit la toate verile în care am făcut pe plac tuturor, doar ca să fiu acceptată. La câte ori am spus „da” când voiam să spun „nu”. La câte vise mi-am îngropat sub presiunea „ce-o să zică lumea”.

A doua zi dimineață am ieșit pe prispă cu o cafea și m-am uitat la dealurile verzi din jur. Mamaie a venit lângă mine.

— Iulia, tu chiar te-ai schimbat…

— Poate că da, mamaie. Poate că era timpul.

A oftat și mi-a pus mâna pe umăr.

— Să nu uiți niciodată cine ești. Dar nici să nu uiți că familia are nevoie de tine.

— Știu… Dar și eu am nevoie de mine.

În zilele următoare am început să spun mai des „nu”. Uneori cu blândețe, alteori cu fermitate. Am refuzat invitațiile care nu-mi făceau plăcere. Am acceptat doar ce simțeam că pot duce fără să mă pierd pe mine însămi. Radu m-a susținut mereu, chiar dacă uneori părea că ne izolăm de restul familiei.

Au fost certuri, lacrimi și reproșuri. Mamaie s-a supărat de câteva ori atât de tare încât nu mi-a vorbit o zi întreagă. Unchiul Vasile a spus tuturor că „fata asta s-a obraznicit de când stă la oraș”. Dar încet-încet am început să simt că respir din nou. Că nu mai trăiesc doar pentru ceilalți.

La finalul verii, înainte să plecăm spre București, mamaie m-a luat în brațe și mi-a șoptit:

— Să ai grijă de tine, fată dragă. Și să nu uiți niciodată de unde ai plecat.

Am plâns atunci ca niciodată. Pentru prima dată nu de vinovăție sau rușine, ci de eliberare.

Acum, când privesc în urmă, mă întreb: câți dintre noi trăim vieți care nu ne aparțin doar pentru că ne e teamă să spunem „nu”? Cât timp ne mai sacrificăm liniștea doar ca să fim pe placul altora?